Să nu crezi că e ușor să gândești prezentul

Să nu crezi că e ușor să gândești prezentul. Căci ți se va opune materia însăși de care trebuie să te folosești, în timp ce invențiile tale despre viitor nu ți se vor opune niciodată. Cel care se culcă în nisip în preajma unui puț secătuit, care se evaporă în soare, cât de ușor înaintează în visul său! Și cât de ușor poți să bei în vis, căci pașii tăi îți aduc apa ca niște sclavi tăcuți, și nu există spini care să te oprească. Dar la acest viitor fără dușmani nu se ajunge niciodată, iar tu te stingi, și nisipul își scrâșnește între dinți, și grădina, și fluviul bogat, și cântecul femeilor care-și spală pânza se cufundă încet în moarte. (p. 168)

Viitorul nu trebuie să-l prevezi, ci să-l îngădui

Numai prezentul îl poți pune în ordine. La ce bun să discuți despre ceea ce ai moștenit? Iar viitorul nu trebuie să-l prevezi, ci să-l îngădui.

Desfrâul este spaimă și disperare

Desfrâul l-am înțeles ca spaimă și disperare. Căci dacă lași să-ți scape totul din mâini înseamnă că ai renunțat să mai păstrezi. Și desfrâul nu e decât renunțare de a fi. Și ești deznădăjduit de aceste comori care, una după alte, mor irosite. Căci floarea se ofilește, dar devine sămânță pentru tine, iar tu, care vedeai floarea altfel decât ca o trecere, deznădăjduiești. Căci, îți spun, sedentarul nu e acela care iubește fata, apoi se căsătorește cu femeia, apoi leagănăcopilul, apoi îl instruiește, ci cel care ar vrea să se oprească la femeie și să se bucure de ea ca de un poem unic sau de o provizie, și acela descoperă repede vanitatea, căci nimic pe pământ nu e rezervor inepuizabil, și priveliștea întrezărită din vârful muntelui nu e decât construcție a victoriei tale. Atunci își repudiază femeia sau femeia își schimbă bărbatul, dezamăgită. Dar numai vanitatea lor e răspunzătoare de aceasta. Căci nu poți să iubești decât prin femeie, și nu femeia. Prin poem, și nu poemul. Prin priveliștea văzută din vârful muntelui. Iar desfrâul se naște din spaima de a nu reuși să fii. (p. 162)

Rugăciunea este un exercițiu al dragostei

Ți-am spus despre rugăciune că este un exercițiu al dragostei, grație tăcerii Domnului. Dacă ai fi aflat diinitatea, te-ai fi contopit cu ea aflându-ți împlinirea. Și de ce te-ai înălța pentru a deveni? Când acela se apleacă asupra ei, zidită în orgoliu ca într-un perete solid și cu neputință de a fi salvată, plângea cu deznădejde soarta oamenilor: „Doamne, spunea el, înțeleg și aștept lacrimile. Ele sunt ploaie în care se topește primejdia furtunii, destindere a orgoliului și iertare îngăduită.” (p. 160)

Atunci când dai, nu te neliniști să afli cui i-ai dat

Atunci când dai, nu te neliniști să afli cui i-ai dat. Căci ți se va spune: „Cutare nu merită acest dar”. Ca și cum ar fi vorba despre o marfă pe care o consumi. Cel care nu ți-ar folosi la nimic, prin darurile pe care i le-ai putea cere, îți poate fi de folos prin darurile pe care i le faci, căci prin el vei servi eternitatea. O știu bine cei care nu simt mila josnică pentru bolile plebei, dar își expun cu ușurință viața și își impun, fără a amâna, o sută de zile de marș preintre stânci, cu singurul scop de a vindeca ulcerația slugii slugilor lor. (p. 158)

Cel care-i iubește pe toți oamenii iubește infinit mai mult pe fiecare dintre ei

Îți voi vorbi despre fervoare. Căci va trebui să treci peste multe reproșuri. Femeia, de pildă, îți va reproșa mereu ceea ce dai în altă parte decât ei. Căci omul crede că tot ceea ce e dat undeva e furat din altă parte. Așa ne-au crescut uitarea Domnului și consumul mărfurilor. Căci ceea ce dai în realitate nu micșorează, ci, dimpotrivă, sporește bogățiile pe care le poți împărți. Astfel, cel care-i iubește pe toți oamenii iubește infinit mai mult pe fiecare dintre ei decât cel care nu-l iubește decât pe unul singur și întinde asupra complicelui său câmpul mizerabil al persoanei lui. (p. 158)

Măreția dragostei

Nu cunosc nimic măreț în afara războinicului care-și lasă armele pentru a legăna copilul sau a soțului care pleacă la război. Nu e vorba de o mișcare de la un adevăr la altul, ci de două adevăruri care n-au înțeles decât împreună. Faci dragoste ca războinic și faci război ca bărbat care iubește.
Căci, dacă cel care luptă nu e om, ci automat și mașină de lovit, unde e măreția războinicului? Nu mai este decât opera monstruoasă a unei insecte. Iar dacă cel care mângâie femeia nu e decât un animal liniștit în litiera sa, unde e măreția dragostei? (p. 155)

Femeia se jertfește pentru casa ei

Femeia se jertfește pentru casa ei. Și, desigur, e de dorit dragostea care face aroma casei și cântecul jetului de apă, și muzica ceainicului tăcut, și binecuvântarea copiilor când se întorc, cu ochii plini de liniștea serii. (p. 154)

În fața unei aurore boreale, ți-ai lăsa prietenul să doarmă?

Iar dacă mă întrebi: „Trebuie să-l trezesc pe acela, sau să-l las să doarmă și să fie fericit?” îți voi răspunde că nu știu nimic despre fericire. Dar în fața unei aurore boreale, ți-ai lăsa prietenul să doarmă? Nimeni nu trebuie să doarmă dacă o poate cunoaște. Și, desigur, acela își iubește somnul și se înfășoară în el. Totuși, smulge-l și aruncă-l afară, ca să se poată înălța. (p. 154)

Există oameni slabi, care nu se pot depăși

Există copaci slabi, pe care vântul nu-i întărește. Există oameni slabi, care nu se pot depăși. Dintr-o fericire mediocră fac propria fericire, după ce au ucis cea mai mare parte din ei. Se opresc într-un han pentru toată viața. S-au avortat pe ei înșiși. Ei numesc fericire trândăveala lângă puținătatea proviziilor lor. Resping dușmanul dinafară și dinăuntrul lor. Renunță să asculte vocea cerului, care e necesitate, căutare și sete inexprimabilă. (p. 153)

Înțelesul vieții este propria devenire

Doar acțiunea contează, căci ea este cea care dăinuie, și nu scopul, care nu e decât iluzie a călătorului ce merge din creastă în creastă, ca și cum scopul atins ar avea vreun sens.
De asemenea, nu există progres fără acceptare a ceea ce există. Și de la care pleci veșnic.
Nu cred în odihnă. Căci cel pe care un conflict îl frământă nu trebuie să caute o pace precară și de proastă calitate în acceptarea oarbă a unuia din cele două elemente ale conflictului. Crezi că cedrul ar câștiga evitând vântul? Vântul îl sfâșie, dar îl întărește.
Înțelept ar fi cel care ar ști să despartă binele de rău.
Cauți un înțeles vieții, când înțelesul este, în primul rând, propria devenire, și nu pacea mizerabilă pe care o dă uitarea conflictelor. Dacă ceva ți se opune și te face să suferi, continuă-ți creșterea, înseamnă că prinzi și te transformi. Fericită acea suferință care face să te naști din tine însuți: căci niciun adevăr nu se demonstrează și nu se atinge prin evidență. (p. 152)

Ziua de astăzi se naște din întreg trecutul tău

Dacă regreți rana primită, poți la fel de bine regreta că exiști sau că nu te-ai născut în altă epocă. Căci ziua de astăzi se naște din întreg trecutul tău. Ia trecutul așa cum este și nu muta munții. Nu te plânge de temelia ta, care este aceasta, și nu alta, căci virtutea unei temelii este, în primul rând, de a exista.  Ei sunt așa cum sunt. (p. 152)

Argumente

Pe cei pe care îi priveam, argumentele cele mai abile şi demonstraţiile cele ma riguroase nu reuşeau să-i convingă. "Da, spuneau ei, ai dreptate. Şi totuşi, eu nu gîndesc ca tine..." Erau consideraţi proşti. Dar am înţeles că nu erau proşti, ci, dimpotrivă, cei mai înţelepţi. Respectau un adevăr necuprins în cuvinte.

Prietenul

Prieten este, înainte de toate, cel care nu te judecă. Am spus, este acela care deschide uşa pribeagului, cu cîrja sa, cu bastonul său lăsat într-un colţ, şi nu-i cere să danseze pentru a-i judeca dansul. Iar dacă pribeagul povesteşte despre primăvara de afară, prietenul este acela care primeşte în el primăvara. Iar dacă povesteşte despre grozăvia foamei în satul de unde vine, rabdă de foame împreună cu el. Căci, ţi-am spus, prietenul este acea parte a omului care deschide pentru tine o poartă pe care n-ar deschide-o, poate, niciodată altuia. Şi prietenul tău e adevărat, şi tot ce spune e adevărat, şi te iubeşte, chiar dacă, aiurea, te urăşte. Iar prietenul pe care, mulţumită cerului, îl întîlnesc în templu, este acela care întoarce către mine acelaşi obraz ca şi al meu, luminat de aceeaşi credinţă, căci atunci unitatea e făcută, chiar dacă el e negustor, iar eu oştean, sau el grădinar, iar eu marinar în larg. În ciuda deosebirilor noastre, l-am găsit şi sînt prietenul lui. Şi pot să rămîn tăcut lîngă el, adică să nu mă tem pentru grădinile mele lăuntrice, şi munţii mei, şi văile, şi pustiurile mele, căci el nu le va călca niciodată. Tu, prietenul meu, ceea ce primeşti cu dragoste de la mine este ambasadorul imperiului meu lăuntric. Iar tu te porţi bine cu el, îl pofteşti să se aşeze şi-l asculţi. Şi iată-ne fericiţi. Căci m-ai văzut, oare, cînd primeam ambasadori, ţănîndu-i deoparte sau refuzîndu-i fiindcă, în adîncul imperiului lor, la o mie de zile de mers de al meu, oamenii se grănesc cu mîncăruri ce nu-mi plac sau purtările lor nu sînt şi ale mele? Prietenia este, în primul rînd, înţelegerea şi circulaţia spiritului deasupra detaliilor vulgare. Şi nu-i pot reproşa nimic celui ce stă în capul mesei mele.

Căci ospitalitatea, curtoazia şi prietenia sînt întîlniri ale omului în om, Ce aş căuta în templul unui zeu care s-ar preocupa de înălţimea sau proporţiile credincioşilor săi, sau în casa unui prieten care nu mi-ar accepta cîrjele şi m-ar pune să danjez pentru a mă judeca.

Vei întîlni mulţi judecători în lume. Dar dacă trebuie să te transformi şi să te întăreşti, lasă această muncă pe seama duşmanilor tăi. Ei o vor face, asemenea furtunii care sculptează cedrii. Prietenul tău e făcut pentru a te primi. Domnul, atunci cînt intri un templu, nu te judecă, ci te primeşte.

Turnul, cetatea sau imperiul sînt manifestări ale vieţii, căci e nevoie de om pentru a le da naştere.

Nu veţi învinge niciodată căutînd perfecţiunea. Căci ea este obiect de muzeu. Interziceţi greşelile şi aşteptaţi, pentru a acţiona, să ştiţi dacă mişcarea ce trebuie făcută este de o eficacitate bine demonstrată. Dar unde aţi citit vreo demonstraţie a viitorului? Aşa cum veţi împiedica, în felul acesta, răspîndirea pictorilor, sculptorilor şi a inventatorilor prodigioşi, veţi împiedica şi cucerirea vic­toriei. Căci vă spun : turnul, cetatea sau imperiul cresc asemenea unui arbore. Ele sînt manifestări ale vieţii, căci e nevoie de om pentru a le da naştere. Omul îşi închipuie că aceasta se face prin calcul. El crede că raţiunea guvernează aşezarea pietrelor sale, cînd, de fapt, ascensiunea acestor pietre s-a născut, în primul rînd, din dorinţa lui. Iar cetatea este cuprinsă în el, în imaginea pe care o poartă în inimă, aşa cum arborele este cuprins în să­mînţa sa. Iar calculele sale nu fac decît să-i înveşmînteze dorinţa. Şi să o ilustreze. Căci nu veţi explica nimic despre un copac dacă arătaţi apa pe care a băut-o, sucurile minerale pe care le-a supt şi soarele care i-a împrumutat forţa. Şi nu explicaţi nimic despre un oraş atunci cînd spuneţi : „Iată pentru ce această boltă nu se prăbuşeşte. . . iată calculele arhitecţilor. . Căci dacă oraşul trebuie să se nască, se vor găsi oricînd socotitori care să calculeze bine. Dar aceştia nu sînt decît slujitori. Iar dacă îi veţi împinge în primul rînd, crezînd că oraşele se nasc din mîinile lor, nici un oraş nu va mai ţîşni din nisip. Ei ştiu cum se nasc oraşele, dar nu ştiu pentru ce. Aruncaţi însă un cuceritor ignorant împreună cu poporul său pe un pămînt aspru şi sterp, întorceţi-vă după cîtva timp, şi veţi vedea strălucind în soare cetatea cu treizeci de cupole. Iar cupolele se vor înălţa falnice, asemenea ramurilor cedrului. Căci dorinţa cuceritorului va deveni oraş şi cupole. Iar el va găsi ca mijloace, căi şi drumuri toţi socotitorii pe care-i doreşte.

Aspiraţie

Doamne, eu ştiu că orice aspiraţie e frumoasă. Aspi­raţia libertăţii şi cea a disciplinei. Aceea a pîinii pentru copii şi cea a sacrificiului pîinii. Cea a ştiinţei care cercetează şi cea a respectului care acceptă şi creează. Cea a ierarhiilor care divinizează şi cea a împărţelii care distribuie. Cea a timpului care permite meditaţia şi cea a muncii care umple timpul. Cea a dragostei prin spirit, care pedepseşte carnea şi înalţă omul, şi cea a milei care tămăduieşte carnea. Cea a viitorului de clădit şi cea a trecutului de salvat. Cea a războiului care împrăştie să­mînţa şi cea a păcii care strînge recolta.

Dar ştiu, de asemenea, că aceste contradicţii nu sînt decît contradicţii de limbaj şi că, de fiecare dată cînd omul se înalţă, el le priveşte tot mai de sus. Iar contra­dicţiile dispar.

Omul este în primul rînd cel care creează

Omul, spune tatăl meu, este în primul rînd cel care creează. Şi sînt fraţi numai aceia care colaborează. Şi nu trăiesc cu adevărat decît cei care nu şi-au găsit pacea în proviziile pe care le-au strîns.

Sedentarii inimii

Nu-i pot iubi pe sedentarii inimii. Cei care nu schimbă nimic nu devin nimic. Viaţa nu va fi servit împlinirii lor. Iar timpul curge pentru ei asemenea unui pumn de nisip, pierzîndu-i.

Broderia care dăinuie

Astfel au muncit toată viaţa lor, pentru o îmbogăţire fără folos, schimbându-şi întreaga fiinţă în incoruptibila broderie, neacordînd decît o parte a muncii lor utilului, iar toate celelalte părţi cizelării, inutilei calităţi a metalelor, perfecţiunii desenului, dulceţii curbelor, care nu folosesc la nimic decît la a primi ceea ce se transformă din ei, şi care dăinuie mai mult decît timpul.

Ce numeşti creaţie? Căci, dacă e vorba de o invenţie remarcabilă, puţini sînt capabili de aceasta.

A crea înseamnă a greşi, poate, un pas în timp ce dansezi. Înseamnă a da de-a curmezişul o lovitură de daltă în piatră. Puţin contează destînul acţiunii. Acest efort ţi se pare, poate, steril ţie, orb care priveşti de aproape. Dar îndepărtează-te. Priveşte mişcarea acestui cartier al oraşului. Nu vei vedea acolo decît o mare fer­voare şi praful aurit al muncii. Şi gesturile ratate - nu le mai remarci. Căci această mulţime aplecată asupra operei muncii sale îşi clădeşte palatele sau rezervoarele, sau marile grădini suspendate. Operele se nasc în mod nece­sar din vraja degetelor sale. Şi îţi spun, ele se nasc atît din munca celor ce-şi ratează mişcările, cît şi din a acelora cărora le reuşesc. Căci nu poţi împărţi omul. Iar dacă îi vei păstra doar pe marii sculptori, nu vei mai avea mari sculptori. Cine ar fi atît de nebun să-şi aleagă o meserie care dă atît de puţine şanse de a trăi ? Marele sculptor se naşte din mulţimea sculptorilor neînsemnaţi. Ei îi servesc drept scară şi-l ridică. Iar dansul frumos se naşte din fervoarea dansului. Iar fervoarea dansului cere ca toţi să danseze, chiar cei care dansează prost, căci altfel nu există fervoare, ci academie pietrificată şi spectacol fără înţeles.

Fericirea nu este decît o căldură a acţiunilor şi mulţumirea creaţiei

Ei moţăie în iluzia fericirii pe care o găsesc în bunu­rile ce le posedă, dar fericirea nu este decît o căldură a acţiunilor şi mulţumirea creaţiei. Cei ce nu transformă nimic din ei înşişi şi-şi primesc hrana de la alţii, chiar dacă această hrană este cea mai bine aleasă şi cea mai gustoasă, cei care ascultă poeme străine fără a-şi scrie propriile poeme, se bucură de oază fără a-i da viaţă, se folosesc de imnurile create de alţii, aceia se leagă ei înşişi de ţăruşii din staul şi, reduşi la rolul de animale, sînt pregătiţi pentru sclavie.

Dar dacă nu te ating, te construiesc ca pe un templu. Şi te înalţ în lumină

M-am înşelat asupra prăzii, m-am înşelat în goana mea. Fugea atât de repede şi am oprit-o pentru a o face a mea… Şi, odată prinsă, nu mai există… Mi-am înţeles greşeala. Fusesem nebun ca acela care şi-a umplut ulciorul şi l-a închis în dulap, fiindcă-i plăcea cântecul fântânii…

Dar dacă nu te ating, te construiesc ca pe un templu. Şi te înalţ în lumină. Şi tăcerea ta închide în ea câmpiile. Iar eu te iubesc dincolo de mine sau de tine. Şi inventez imnuri pentru a-ţi celebra imperiul. Şi ochii ţi se închid, pleoape ale lumii.

Şi te ţin obosită, în braţele mele...

Nu eşti decât o treaptă în drumul meu spre eternitate. Eşti făcută pentru a fi arsă, consumată, dar nu pentru a te reţine…
...

Îmi place cel ce rezistă, cel care se închide şi tace, cel care se păstrează tare şi cu buzele pecetluite în chinuri, cel care a rezistat chinurilor dragostei. Cel care preferă şi care este nedrept că nu iubeşte. Cel care este asemenea unui turn redutabil, ce nu va fi niciodată cucerit… Căci urăsc uşurinţa. Si cel care nu se opune nu e om. Om fără ferment. (…)

Creaţia e din afara logicii

Arhitectul sînt eu. Eu, care am un suflet şi o inimă. Eu, care deţin pute­rea de a schimba piatra în linişte. Frămînt acest lut, care nu este decît materie, după imaginea creatoare, care mi se impune în afara căilor logicii. Îmi clădesc civilizaţia, cucerit de gustul pe care îl va avea, aşa cum alţii îşi clădesc poemul, făurindu-şi frazele şi schimbîndu-şi cu­vintele, fără a fi constrînşi de a justifica inflexiunile şi schimbările, cuceriţi de gustul pe care îl va avea şi pe care îl cunosc pe dinafară.