Arată-mi-Te, Doamne, căci totul e pierdut atunci când pierdută e dragostea pentru Tine

Şi m-a cuprins dorul de moarte:
"Dă-mi pacea staulului, Îi spuneam Domnului, a lucrurilor bine orânduite, a recoltelor aşezate în hambare. Lasă-mă să fiu, după ce-mi voi fi încheiat devenirea. Sunt obosit de doliul inimii mele, de atâtea ori încercat. Sunt prea bătrân pentru a reîncepe să cresc prin toate vremurile mele. Am pierdut, unul după altul, toţi prietenii şi duşmanii mei, iar pe drumul plăcerilor mele triste s-a făcut lumină. M-am îndepărtat, m-am întors, am privit; am regăsit oamenii în jurul viţelului de aur, nu interesaţi, ci stupizi. Copiii care se nasc astăzi îmi sunt mai străini decât barbarii fără religie. Sunt împovărat de comori inutile, ca de o muzică ce niciodată nu va mai fi înţeleasă.
Mi-am început opera cu securea tăietorului de lemne în mână, îmbătat de cântul arborilor. Pentru a fi drept, trebuie să te închizi într-un turn. Dar acum, când i-am privit pe oameni prea de aproape, mă simt obosit.
Arată-mi-Te, Doamne, căci totul e pierdut atunci când pierdută e dragostea pentru Tine." (p. 204)

I

"De prea multe or am văzut mila rătăcindu-se. Noi însă, cei care-i guvernăm pe oameni, am învăţat să privim în inimile lor şi să nu acordăm grija noastră decât celor demni de atenţie. Refuz să am milă faţă de rănile ostentative ce frământă inimile femeilor, aşa cum o refuz morţilor şi muribunzilor – şi ştiu pentru ce.

A fost o vreme, în tinereţea mea, când îmi era milă de cerşetori şi de rănile lor, când plăteam pentru ei tămăduitori şi cumpăram leacuri – caravanele îmi aduceau dintr-o insulă unguente cu amestec de aur, care refăceau pielea deasupra rănii deschise. Am făcut aceasta până în ziua în care am înţeles că ţineau la duhoarea lor ca la un lux rar, căci i-am surprins zgâriindu-se şi mânjindu-se cu bălegar, asemenea acelora care îngraşă pământul pentru a-i extrage seva întreagă. Îşi arătau cu mândrie unul altuia putreziciunea, fălindu-se cu ofrandele primite, fiindcă acela care câştiga cel mai mult egala în proprii ochi pe marele preot care slujeşte celui mai frumos idol. Nu primeau să-l consulte pe medicul meu decât în speranţa că şancrul lor îl va surprinde prin pestilenţa şi dimensiunile lui şi-şi agitau ciotul ca pentru a ocupa mai mult loc în lume. Şi primeau îngrijirile ca pe un omagiu, oferindu-şi membrele abluţiunilor care-i flatau; de îndată ce răul era vindecat, se regăseau lipsiţi de importanţă, nemaihrănind nimic din ei înşişi, inutili, şi încercau să reînvie acel ulcer care trăia în ei.

Împodobiţi din nou cu putreziciunea lor, mândri şi găunoşi, reluau drumul caravanelor cu talgerul în mână, cerşind în numele dumnezeului lor murdar."