Dragostea care se roagă este frumoasă

Dacă dragostea ta nu are speranţa să fie împărtăşită, trebuie s-o păstrezi în tăcere. Ea poate să mocnească în tine, dacă e linişte. Căci ea creează o direcţie în lume, şi orice direcţie care-ţi permite să te apropii, să te îndepărtezi, să intri, să ieşi, să găseşti, să pierzi, te înalţă. Căci tu eşti cel care trebuie să trăiască. Dar nu există viaţă dacă niciun zeu n-a creat pentru tine linii de forţă.
Dacă dragostea ta nu este împărtăşită şi devine implorare zadarnică pentru o răsplată a fidelităţii tale, şi dacă nu ai forţa sufletească de a păstra tăcere, atunci, dacă există vreun medic, mergi la el să te vindece. Căci nu trebuie să confunzi dragostea cu sclavia inimii. Dragostea care se roagă este frumoasă, dar cea care imploră este a unei slugi. Dacă dragostea ta se loveşte de absolutul lucrurilor, ca de pildă exilul sau zidul de netrecut al unei mănăstiri, mulţumeşte Domnului că aceea pe care o iubeşti te iubeşte şi ea, deşi este, în aparenţă, surdă şi oarbă. Căci există, pentru tine, o lumină aprinsă în lume. Puţin contează că nu te poţi folosi de ea. Căci cel ce moare în deşert, deşi moare, este bogat cu casa sa îndepărtată.
Dacă voi clădi suflete mari şi îl voi alege pe cel mai potrivit pentru a-l închide în zidurile tăcerii, vei spune că nimeni nu va primi nimic de la el. Şi totuşi, el înnobilează întregul imperiu. Oricine trece în depărtare se posternează. Şi astfel iau naştere semnele şi miracolele.
Dacă există dragoste pentru tine, deşi inutilă, şi dragoste din partea ta în schimb, vei păşi în lumină. Căci doar ruga căereia tăcerea îi este răspuns e grandioasă, atunci când divinitatea există.
Iar dacă dragostea ta este împărtăşită şi braţe se deschid pentru tine, roagă-te ca această dragoste să fie salvată de la putreziciune, căci mă tem pentru inimile prea fericite. (p. 258)

Femeia - o poartă care, deschizându-se, duce undeva

Doamne, aşa cum fac cu casa mea, Tu îmi dai femeia pentru a o însoţi şi a o descoperi...
Dacă o voi privi doar pentru ea însăşi, mă voi sătura curând şi voi căuta alta. Căci ea e mai puţin frumoasă decât alta sau mai aspră şi chiar dacă este perfectă în aparenţă, nu poate să-mi dea acel sunet de clopot a cărui nostalgie o încerc, nu ştie să spună: "Tu, stăpânul meu...", care pe buzele alteia ar fi muzică ce ţi-ar mişca inima.
Dormi liniştită în imperfecţiunea ta, femeie imperfectă! Nu mă izbesc de un zid, ci eşti o poartă care, deschizându-se, duce undeva. Nu eşti scop, răsplată sau bijuterie venerată pentru ea însăşi, de care m-aş sătura curând, ci eşti drum, vehicul şi convoi. Şi nu mă voi sătura niciodată de a mă împlini. (p. 524)

Dar tu eşti un om, şi te hrăneşti nu cu lucruri, ci cu înţelesuri ale lucrurilor

Iată înţelesul învăţăturii. Bogăţiile tale adevărate nu sunt obiecte, căci ele au valoare doar când le foloseşti, asemenea măgarului tău, atunci când îl încaleci, sau blidelor tale, atunci când mănânci, dar îşi pierd sensul atunci când le înşiri în raft. Sau atunci când forţa lucrurilor te separă de ele, ca de femeile pe care te mulţumeşti să le doreşti, fără a le iubi.
Iată pentru ce ţi-am spus, eu clădesc omul şi răstorn zidurile, şi smulg zăbrelele, şi-l eliberez. Căci am clădit omul care comunică şi căruia nu-i pasă de ziduri. Şi nu-i pasă de temniceri şi de fiarele călăului, căci ele nu-i pot pune stavile. Căci, desigur, nu comunici de la unul la altul, ci de la unul la imperiu şi de la celălalt la imperiu, care are pentru voi semnificaţii deosebite. Iar dacă mă vei întreba: "cum să ajung alături de cea pe care o iubesc când zidurile şi marea şi moartea mă despart de ea?" îţi voi răspunde că în zadar strigi către ea pentru ea, dar că e suficient să îndrăgeşti acele lucruri de care nimic nu te desparte, acea imagine a casei, a tăvii de ceai şi a ceainicului, a covorului de lână, a cărui încununare şi esenţă este soţia adormită, căci îţi este dat s-o iubeşti, deşi lipseşte şi deşi doarme... (p. 249-249)