Cucerirea înseamnă a te clădi pe tine însuţi în tine şi prin tine

Alături de el, eu, regele lui, mă întorceam înspre oraş respirând acelaşi oraş ca şi el, în aparenţă, şi totuşi nu acelaşi. Şi mă gândeam: "Nu pot să-i demonstrez nimic din patetismul celor pe care le văd. Trebuie să-l convertesc şi să-l încarc nu cu aceste lucruri, căci el le priveşte, le respiră, le măsoară, le posedă ca şi mine, ci cu imaginea care este apariţie dincolo de de ele şi nod divin ce leagă lucrurile." Şi am înţeles că trebuia făcută distincţia între cucerire şi constrângere. A cuceri înseamnă a converti. A constrânge înseamnă a închide. Dacă te cuceresc, eliberez un om. Dacă te constrâng, îl strivesc. Cucerirea înseamnă a te clădi pe tine însuţi în tine şi prin tine. Constrângerea este grămada de pietre aliniate şi identice din care nu se va naşte nimic.
Şi mi-am dat seama că toţi oamenii trebuiau cuceriţi. Cei care vegheau şi cei care dormeau, cei care-şi făceau rondul şi cei care adăposteau acest rond. Cei care se bucurau pentru un nou-născut şi cei care plângeau pentru un mort. Cucerirea înseamnă a-ţi clădi armătura şi a-ţi deschide sufletul înspre proviziile pline. Căci există lacuri în care-ţi vei putea potoli setea, dacă ţi se arată drumul. Şi-mi voi instala divinităţile în tine, ca să te lumineze.
Şi, desigur, în copilărie, trebuie să fii cucerit, căci altfel te vei afla deja plămădit şi înăsprit, şi nu vei mai şti să înveţi un limbaj nou. (p. 286)

Umilinţa inimii îţi cere nu să te umileşti, ci să te deschizi...

Aceasta este cheia transformărilor. Doar atunci poţi să dăruieşti şi să primeşti. Iar aceste două cuvinte nu le pot distinge unul de celălalt, căci alcătuiesc acelaşi drum.
Umilinţa nu înseamnă supunere faţă de oameni, ci faţă de divinitate. Asemenea pietrei, supuse nu pietrei, ci templului.
Atunci când slujeşti, creaţia e cea pe care o slujeşti. Mama este umilă în faţa copilului şi grădinarul, în faţa trandafirului. (p. 417)