Măreția dragostei

Nu cunosc nimic măreț în afara războinicului care-și lasă armele pentru a legăna copilul sau a soțului care pleacă la război. Nu e vorba de o mișcare de la un adevăr la altul, ci de două adevăruri care n-au înțeles decât împreună. Faci dragoste ca războinic și faci război ca bărbat care iubește.
Căci, dacă cel care luptă nu e om, ci automat și mașină de lovit, unde e măreția războinicului? Nu mai este decât opera monstruoasă a unei insecte. Iar dacă cel care mângâie femeia nu e decât un animal liniștit în litiera sa, unde e măreția dragostei? (p. 155)

Femeia se jertfește pentru casa ei

Femeia se jertfește pentru casa ei. Și, desigur, e de dorit dragostea care face aroma casei și cântecul jetului de apă, și muzica ceainicului tăcut, și binecuvântarea copiilor când se întorc, cu ochii plini de liniștea serii. (p. 154)

Fiindcă am înţeles

Omida formează crisalida. Planta moare când ajunge sămânţă. Cel ce se transformă cunoaşte tristeţea şi teama. Totul în el devine inutil. Cel ce se transformă nu este decât cimitir şi regrete... Nu vindeci nici omida, nici planta, nici copilul care-şi schimbă vocea şi care, pentru a fi fericit, cere să i se redea copolăria, să simtă din nou plăcerea jocurilor care-l plictisesc, dulceaţa braţelor mamei şi gustul laptelui - dar nu mai există nici plăcere a jocurilor, nici refugiu în braţele mamei, nici gust al laptelui, iar el pleacă, trist... Copilul care a crescut şi s-a despărţit de mama sa nu va cunoaşte odihnă până ce nu va fi găsit femeia. Doar ea îl va întregi din nou.... Cine poate, în diversitatea lumii, doar prin puterea geniului său, să creeze o imagine nouă, să-i forţeze să-şi întoarcă ochii în direcţia ei şi s-o cunoască? Şi, cunoscând-o, s-o iubească? Aceasta nu e o operă de logician, ci de creator şi de sculptor. Căci nu făureşte în marmură decât acela care n-are nimic de justificat şi imprimă marmurii puterea de a deştepta dragostea. (p.78)

Umilinţa inimii îţi cere nu să te umileşti, ci să te deschizi...

Aceasta este cheia transformărilor. Doar atunci poţi să dăruieşti şi să primeşti. Iar aceste două cuvinte nu le pot distinge unul de celălalt, căci alcătuiesc acelaşi drum.
Umilinţa nu înseamnă supunere faţă de oameni, ci faţă de divinitate. Asemenea pietrei, supuse nu pietrei, ci templului.
Atunci când slujeşti, creaţia e cea pe care o slujeşti. Mama este umilă în faţa copilului şi grădinarul, în faţa trandafirului. (p. 417)