Fericirea nu e o provizie

Si astfel am facut un pas in cunoasterea fericirii si am acceptat sa o privesc ca pe o problema. Caci ea imi parea a fi fruct al unui ceremonial ce creeaza un suflet fericit, si nu dar steril de obiecte zadarnice. Caci nu e posibil sa dai oamenilor fericirea ca pe o provizie. Acelor refugiati berberi tatal meu nu putea sa le dea nimic care i-ar fi putut face fericiti, in timp ce eu am vazut, in deserturile cele mai aspre si in saracia cea mai cumplta, oameni a caror bucurie era stralucitoare
Dar sa nu-ti inchipui ca eu am putut sa cred, chiar si un singur moment, ca fericirea ta se va naste din singuratate, din gol si din saracie. Caci ele pot, la fel de bine, sa te duca la disperare. Dar ti-l arat, ca fiind impresionant, exemplul care deosebeste atat de bine fericirea oamenilor de calitatea proviziilor ce le sunt date si supune atat de perfect aparitia fericirii calitatii ceremonialului.
Si desi experienta m-a invatat ca oamenii fericiti se intalnesc in mai mare proportie in deserturi, manastiri si sacrificii decat intre sedentarii oazelor fertile sau ai insulelor crezute a fi fericite, nu am conchis, ceea ce ar fi fost stupid, ca hrana de buna calitate se opune calitatii fericirii, ci doar ca acolo unde bunurile sunt innumar mai mare, sunt oferite oamenilor mai multe sanse de a se insela asupra naturii bucuriilor lor, caci ele par, intr-adevar, a-si afla izvorul in obiecte, cand, de fapt, ei nu le afla decat in intelesul pe care il iau lucrurile intr-un anume imperiu sau domeniu. Astfel, e posibil ca in prosperitate sa se insele mai usor si sa  alerge dupa bogatii zadarnice.
Pe cand cei din desert sau manastire, neposedand nimic, stiu cu claritate de unde vin bucuriile si salveaza cu mai multa usurinta izvorul fervorii lor.
Inca o data, aici, ma gandesc la dusmanul care iti aduce moartea sau te inalta. Caci, daca, recunoscandu-i adevaratul izvor ai sti sa-ti salvezi fericirea in insula fericita sau in oaza, omul care se va naste va fi, fara indoiala, si mai impunator, asa cum dintr-un instrument cumai multe coarde poti spera sa obtii un sunet mai bogat  decat dintr-un instrument cu o singura coarda... (p. 346)

___

Am văzut femei plângându-i pe războinicii căzuţi. Dar noi suntem cei care le-am înşelat! I-ai văzut vreodată pe supravieţuitori întorcându-se acasă mândri şi zgomotoşi, şi aducând moartea celorlalţi ca pe o cauţiune a riscului acceptat, moarte pe care o descriu înspăimântătoare, fiindcă li s-ar fi putut întâmpla şi lor? Chiar şi eu, în tinereţea mea, iubeam această aureolă a loviturilor de sabie primite de alţii. Mă făleam cu tovarăşii mei morţi şi cu teribila lor disperare. Cel ales de moarte însă, vomându-şi sângele şi ţinându-şi măruntaiele în mână, este singurul care descoperă adevărul – şi anume, că nu există o oroare a morţii. Propriul trup îi pare de-acum un instrument zadarnic, care a încetat a-l mai servi şi pe care-l aruncă. Un trup ciopârţit, care apare în toată slăbiciunea sa. Dacă acestui trup îi e sete, muribundul nu vede în aceasta decât un nou prilej de a-i fi sete, prilej de care ar trebui să fie izbăvit. Devin inutile toate bunurile ce serveau la a împodobi, a hrăni, a cinsti această carne pe jumătate străină, care nu mai e decât proprietate domestică, asemenea măgarului legat de ţăruşul său.