Desfrâul este spaimă și disperare

Desfrâul l-am înțeles ca spaimă și disperare. Căci dacă lași să-ți scape totul din mâini înseamnă că ai renunțat să mai păstrezi. Și desfrâul nu e decât renunțare de a fi. Și ești deznădăjduit de aceste comori care, una după alte, mor irosite. Căci floarea se ofilește, dar devine sămânță pentru tine, iar tu, care vedeai floarea altfel decât ca o trecere, deznădăjduiești. Căci, îți spun, sedentarul nu e acela care iubește fata, apoi se căsătorește cu femeia, apoi leagănăcopilul, apoi îl instruiește, ci cel care ar vrea să se oprească la femeie și să se bucure de ea ca de un poem unic sau de o provizie, și acela descoperă repede vanitatea, căci nimic pe pământ nu e rezervor inepuizabil, și priveliștea întrezărită din vârful muntelui nu e decât construcție a victoriei tale. Atunci își repudiază femeia sau femeia își schimbă bărbatul, dezamăgită. Dar numai vanitatea lor e răspunzătoare de aceasta. Căci nu poți să iubești decât prin femeie, și nu femeia. Prin poem, și nu poemul. Prin priveliștea văzută din vârful muntelui. Iar desfrâul se naște din spaima de a nu reuși să fii. (p. 162)

Este ridicol fructul care dispreţuieşte arborele

Este ridicolă sămânţa care se plânge că pământul se transformă prin ea în salată şi nu în cedru. Ea nu este decât sămânţă de salată. Cel saşiu surâde unei tinere fete. Ea se întoarce către cei care privesc drept. Iar el va spune că aceia care privesc drept corup tinerele fete.
Sunt vanitoşi aceia care-şi închipuie că nu datorează nimic încercărilor, nedreptăţilor, greşelilor, ruşinilor prin care au trecut. Este ridicol fructul care dispreţuieşte arborele. (p. 542)

Dacă sculptez un chip, mă transpun în el şi îl slujesc

Dacă judeci opera mea, aş vrea să vorbeşti despre ea fără a mă include în judecata ta. Căci dacă sculptez un chip, mă transpun în el şi îl slujesc. Şi nu el mă slujeşte pe mine. Şi, într-adevăr, accept până şi riscul morţii pentru a-mi termina creaţia.
Deci nu-ţi cruţa criticile din teama de a-mi răni vanitatea, căci nu există în mine vanitate. Vanitatea nu are sens, căci nu e vorba de mine, ci de acest chip.
Dar dacă opera mea te-a schimbat, aducându-ţi ceva nou, nu-ţi cruţa laudele din teama de a-mi ofensa modestia. Căci nu există în mine modestie. Era vorba de o tragere la ţintă al cărei sens ne domină, dar la care e bine să colaborăm. Eu - ca săgeată, tu - ca ţintă (p. 327)