Atunci când dai, nu te neliniști să afli cui i-ai dat

Atunci când dai, nu te neliniști să afli cui i-ai dat. Căci ți se va spune: „Cutare nu merită acest dar”. Ca și cum ar fi vorba despre o marfă pe care o consumi. Cel care nu ți-ar folosi la nimic, prin darurile pe care i le-ai putea cere, îți poate fi de folos prin darurile pe care i le faci, căci prin el vei servi eternitatea. O știu bine cei care nu simt mila josnică pentru bolile plebei, dar își expun cu ușurință viața și își impun, fără a amâna, o sută de zile de marș preintre stânci, cu singurul scop de a vindeca ulcerația slugii slugilor lor. (p. 158)

***

A fost o vreme, de asemenea, când îmi era milă de morţi, credeam că acela pe care-l sacrificam în deşert se cufunda într-o singurătate deznădăjduită, fără a-mi da încă seama că nu există singurătate pentru cei care mor. Am văzut însă egoistul sau avarul, cel care striga atât de tare împotriva oricărei spolieri, trăindu-şi ultimele clipe şi rugând să fie strânşi în jurul lui obişnuiţii casei, împărţindu-le bunurile sale cu o echitate dispreţuitoare, aşa cum împarţi unor copii jucării inutile.

I

"De prea multe or am văzut mila rătăcindu-se. Noi însă, cei care-i guvernăm pe oameni, am învăţat să privim în inimile lor şi să nu acordăm grija noastră decât celor demni de atenţie. Refuz să am milă faţă de rănile ostentative ce frământă inimile femeilor, aşa cum o refuz morţilor şi muribunzilor – şi ştiu pentru ce.

A fost o vreme, în tinereţea mea, când îmi era milă de cerşetori şi de rănile lor, când plăteam pentru ei tămăduitori şi cumpăram leacuri – caravanele îmi aduceau dintr-o insulă unguente cu amestec de aur, care refăceau pielea deasupra rănii deschise. Am făcut aceasta până în ziua în care am înţeles că ţineau la duhoarea lor ca la un lux rar, căci i-am surprins zgâriindu-se şi mânjindu-se cu bălegar, asemenea acelora care îngraşă pământul pentru a-i extrage seva întreagă. Îşi arătau cu mândrie unul altuia putreziciunea, fălindu-se cu ofrandele primite, fiindcă acela care câştiga cel mai mult egala în proprii ochi pe marele preot care slujeşte celui mai frumos idol. Nu primeau să-l consulte pe medicul meu decât în speranţa că şancrul lor îl va surprinde prin pestilenţa şi dimensiunile lui şi-şi agitau ciotul ca pentru a ocupa mai mult loc în lume. Şi primeau îngrijirile ca pe un omagiu, oferindu-şi membrele abluţiunilor care-i flatau; de îndată ce răul era vindecat, se regăseau lipsiţi de importanţă, nemaihrănind nimic din ei înşişi, inutili, şi încercau să reînvie acel ulcer care trăia în ei.

Împodobiţi din nou cu putreziciunea lor, mândri şi găunoşi, reluau drumul caravanelor cu talgerul în mână, cerşind în numele dumnezeului lor murdar."