Eu sunt obişnuinţa care împlineşte fructul...

Dragostea trebuie să-şi găsească un obiect. Eu îl salvez doar pe cel care iubeşte ceea ce există şi care poate fi mulţumit.
Iată pentru ce înlănţuiesc femeia în căsătorie şi ordon să fie lapidate cele adultere. Desigur, îi înţeleg setea şi înţeleg cât de intensă e prezenţa pe care o doreşte! O înţeleg, văzând-o, în seara care îngăduie speranţa în miracole, sprijinindu-se pe terasă, cuprinsă din toate părţile de oceanul zărilor şi pradă, ca unui călău solitar, durerii de a fi tandră.
O simt palpitând, aruncată aici, aidoma unei stridii de nisip, şi aşteptând mantia albastră a cavalerului ca pe plenitudinea valului mării. Chemarea sa o aruncă nopţii întregi. Oricine s-ar ivi i-ar împlini dorinţa. Va trece însă zadarnic din mantie în mantie, pentru că nu există bărbat care să o mulţumească. Un râu cheamă la fel, pentru a se împrospăta, scurgerea valurilor mării, iar valurile se succedă veşnic şi se consumă unul după celălalt.
La ce bun să îngădui schimbarea soţului: cel care iubeşte doar apropierea dragostei nu va cunoaşte niciodată întâlnirea cu ea...
O salvez doar pe aceea care se poate rândui şi împlini în jurul curţii sale interioare, la fel cum cedrul se clădeşte în jurul seminţei sale şi-şi găseşte rod în propriile limite. O salvez pe aceea care nu iubeşte primăvara, ci înfăţişarea unei anume flori în care primăvara s-a închis, care nu iubeşte dragostea, ci pe cel în care dragostea se întruchipează. Iată de ce veghez asupra acestei femei care se risipeşte. Aşez în jurul ei, ca pe nişte oprelişti, lampa de încălzit, ceainicul şi farfuria de aramă, astfel încât, puţin câte puţin, dincolo de aceste obiecte, să descopere un obraz familiar, un surâs care nu aparţine decât acestui loc. Atunci copilul va plânge pentru a fi alăptat, degetele-i vor fi atrase de lâna de tors, iar jăratecul îi va cere din nou să fie aţâţat. Din această clipă, va fi redată căminului ei. Căci eu construiesc urna în jurul parfumului, pentru ca parfumul să rămână în ea.
Eu sunt obişnuinţa care împlineşte fructul. Sunt cel care constrânge femeia să prindă chip şi să existe, astfel încât, mai târziu, să aduc Domnului, în numele ei, nu un zâmbet slab risipit în vânt, ci o anume pasiune, tandreţe, suferinţă... (p. 14)

Nu-ţi dai viaţa pentru semn, ci pentru garanţia semnului

Dacă vei lupta, nu împins de îndemnuri ale sufletului sau inimii tale, ci pentru motive care pot fi enunţate şi conţinute în întregime în enunţ, te voi renega.
Căci cuvintele tale nu sunt semn al vreunui lucru, aşa cum numele soţiei tale semnifică, dar nu conţine nimic. Nu poţi să raţionezi asupra unui nume, căci greutatea sa se află în altă parte. Şi nu-ţi va veni în gând să-mi spui: "Numele ei înseamnă că e frumoasă..."
Cum ai vrea deci ca un raţionament asupra vieţii să fie suficient prin el însuşi? Iar dacă dedesubtul lui se află ceva ca garanţie, se poate întâmpla ca această garanţie să devină mai plină de conţinut printr-un raţionament mai puţin strălucitor. Şi puţin mă interesează să compar fericirea formulelor. Viaţa este ceea ce este.
Dacă deci limbajul prin care-mi comunici îndemnurile tale este altceva decât un poem care să-mi aducă de la tine o notă profundă, dacă nu cuprinde nimic informulabil, te refuz.
Dacă-ţi schimbi felul de a fi nu pentru o imagine ce ţi-a apărut şi a întemeiat în tine o nouă iubire, ci pentru o uşoară tremurare de vânt ce nu poartă decât o logică sterilă şi fără greutate, te refuz.
Căci nu-ţi dai viaţa pentru semn, ci pentru garanţia semnului. Care poartă, dacă vrei s-o exprimi sau să începi  a o exprima, greutatea cărţilor din toate bibliotecile pământului. Căci ceea ce am surprins atât de simplu nu pot să enunţ. Fiindcă trebuie să fi făcut tu însuţi drum lung pentru a primi, în înţelesul său deplin, muntele poemului meu. Şi câte cuvinte, câţi ani în şir n-ar trebui să folosesc dacă aş vrea să aduc muntele înspre tine, care n-ai părăsit niciodată ţărmul mării?
Sau să-ţi aduc fântâna, dacă niciodată nu ţi-a fost sete şi nu ţi-ai strâns mâinile, ridicându-le în rugă, pentru a primi? Nu ţi-ar fi de folos să-ţi cânt despre fântâni: unde se află amintirile pe care le-aş pune în mişcare şi muşchii pe care i-ar redeştepta aceste amintiri?
Ştiu că nu trebuie să-ţi vorbesc mai întâi despre fântâni. Ci despre credinţă. Dar pentru ca limbajul meu să muşte şi să devină leac pentru mine şi pentru tine, trebuie să depun ceva în tine. Iată pentru ce, dacă doresc să te învăţ credinţa, te voi trimite mai întâi să urci munţii, astfel în cât să deştept în tine dorinţa pentru crestele cu stele. Te voi trimite să mori de sete în deşert, astfel încât fântânile să te încânte. Apoi te voi trimite şase luni să ciopleşti piatră, astfel încât soarele amiezii să te doboare. După care-ţi voi spune: "Cel pe care soarele amiezii l-a golit se va adăpa din tăcerea fântânilor eterne, după ce-a urcat, în taina nopţii, crestele cu stele".
Şi nu vei putea să negi, căci credinţa va exista pur şi simplu, aşa cum există melancolie în chipul pe care l-au sculptat.
Căci nu există limbaj sau act, ci două înfăţişări ale aceleiaşi divinităţi. Iată pentru ce numesc munca - rugă, iar meditaţia - muncă. (p. 224-226)

Vreau să aflu despre vecinul meu nu ce face, ci ceea ce nu uită niciodată să facă

În ceea ce-l priveşte pe vecinul meu, am observat că nu era folositor să examinez faptele, stările de lucruri, instituţiile, obiectele imperiului său, ci doar înclinaţiile şi tendinţele. Căci, dacă examinezi imperiul meu, ai să-i priveşti pe fierari şi ai să-i găseşti făcând cuie, pasionându-se pentru cuie şi cântându-şi despre ele. Apoi, ai să mergi şi ai să-i vezi pe tăietorii de lemne şi să-i găseşti doborând copaci şi pasionându-se pentru doborâtul copacilor şi umplându-se de o imensă bucurie la ora sărbătorii tăietorului de lemne, care este aceea a primului trosnet, atunci când măreţia copacului începe să se posterneze. Iar dacă vei merge să-i priveşti pe astronomi, ai să-i vezi pasionându-se pentru stele şi neascultând decât liniştea lor. Iar dacă te întreb: "Ce se petrece în imperiul meu, ce se naşte mâine din el?" ai să-mi răspunzi: "Se vor făuri cuie, se vor doborî copaci, se vor studia stele, şi vor fi, astfel, rezerve de cuie, rezerve de lemn şi observaţii asupra stelelor." Căci, miop şi neştiind să vezu mai departe de vârful nasului, n-ai recunoscut construcţia unei corăbii.
Şi, desigur, niciunul dintre ei n-ar fi ştiut să spună: "Mâine vom pleca pe mare". Fiecare îşi închipuia că-şi slujeşte zelul şi dispunea de un limbaj neputincios pentru a-ţi cânta zeul zeilor - corabia. Căci fertilitatea corabiei este de a deveni dragoste a fierarului pentru cuie [...]
Vreau să aflu despre vecinul meu nu ce face, ci ceea ce nu uită niciodată să facă. Căci atunci voi şti ce zeu îl domină, chiar dacă el nu-şi dă seama de aceasta, şi direcţia viitorului său. (p. 301-303)