Dragostea care se roagă este frumoasă

Dacă dragostea ta nu are speranţa să fie împărtăşită, trebuie s-o păstrezi în tăcere. Ea poate să mocnească în tine, dacă e linişte. Căci ea creează o direcţie în lume, şi orice direcţie care-ţi permite să te apropii, să te îndepărtezi, să intri, să ieşi, să găseşti, să pierzi, te înalţă. Căci tu eşti cel care trebuie să trăiască. Dar nu există viaţă dacă niciun zeu n-a creat pentru tine linii de forţă.
Dacă dragostea ta nu este împărtăşită şi devine implorare zadarnică pentru o răsplată a fidelităţii tale, şi dacă nu ai forţa sufletească de a păstra tăcere, atunci, dacă există vreun medic, mergi la el să te vindece. Căci nu trebuie să confunzi dragostea cu sclavia inimii. Dragostea care se roagă este frumoasă, dar cea care imploră este a unei slugi. Dacă dragostea ta se loveşte de absolutul lucrurilor, ca de pildă exilul sau zidul de netrecut al unei mănăstiri, mulţumeşte Domnului că aceea pe care o iubeşti te iubeşte şi ea, deşi este, în aparenţă, surdă şi oarbă. Căci există, pentru tine, o lumină aprinsă în lume. Puţin contează că nu te poţi folosi de ea. Căci cel ce moare în deşert, deşi moare, este bogat cu casa sa îndepărtată.
Dacă voi clădi suflete mari şi îl voi alege pe cel mai potrivit pentru a-l închide în zidurile tăcerii, vei spune că nimeni nu va primi nimic de la el. Şi totuşi, el înnobilează întregul imperiu. Oricine trece în depărtare se posternează. Şi astfel iau naştere semnele şi miracolele.
Dacă există dragoste pentru tine, deşi inutilă, şi dragoste din partea ta în schimb, vei păşi în lumină. Căci doar ruga căereia tăcerea îi este răspuns e grandioasă, atunci când divinitatea există.
Iar dacă dragostea ta este împărtăşită şi braţe se deschid pentru tine, roagă-te ca această dragoste să fie salvată de la putreziciune, căci mă tem pentru inimile prea fericite. (p. 258)

Fericirea nu e o provizie

Si astfel am facut un pas in cunoasterea fericirii si am acceptat sa o privesc ca pe o problema. Caci ea imi parea a fi fruct al unui ceremonial ce creeaza un suflet fericit, si nu dar steril de obiecte zadarnice. Caci nu e posibil sa dai oamenilor fericirea ca pe o provizie. Acelor refugiati berberi tatal meu nu putea sa le dea nimic care i-ar fi putut face fericiti, in timp ce eu am vazut, in deserturile cele mai aspre si in saracia cea mai cumplta, oameni a caror bucurie era stralucitoare
Dar sa nu-ti inchipui ca eu am putut sa cred, chiar si un singur moment, ca fericirea ta se va naste din singuratate, din gol si din saracie. Caci ele pot, la fel de bine, sa te duca la disperare. Dar ti-l arat, ca fiind impresionant, exemplul care deosebeste atat de bine fericirea oamenilor de calitatea proviziilor ce le sunt date si supune atat de perfect aparitia fericirii calitatii ceremonialului.
Si desi experienta m-a invatat ca oamenii fericiti se intalnesc in mai mare proportie in deserturi, manastiri si sacrificii decat intre sedentarii oazelor fertile sau ai insulelor crezute a fi fericite, nu am conchis, ceea ce ar fi fost stupid, ca hrana de buna calitate se opune calitatii fericirii, ci doar ca acolo unde bunurile sunt innumar mai mare, sunt oferite oamenilor mai multe sanse de a se insela asupra naturii bucuriilor lor, caci ele par, intr-adevar, a-si afla izvorul in obiecte, cand, de fapt, ei nu le afla decat in intelesul pe care il iau lucrurile intr-un anume imperiu sau domeniu. Astfel, e posibil ca in prosperitate sa se insele mai usor si sa  alerge dupa bogatii zadarnice.
Pe cand cei din desert sau manastire, neposedand nimic, stiu cu claritate de unde vin bucuriile si salveaza cu mai multa usurinta izvorul fervorii lor.
Inca o data, aici, ma gandesc la dusmanul care iti aduce moartea sau te inalta. Caci, daca, recunoscandu-i adevaratul izvor ai sti sa-ti salvezi fericirea in insula fericita sau in oaza, omul care se va naste va fi, fara indoiala, si mai impunator, asa cum dintr-un instrument cumai multe coarde poti spera sa obtii un sunet mai bogat  decat dintr-un instrument cu o singura coarda... (p. 346)

Nu-ţi dai viaţa pentru semn, ci pentru garanţia semnului

Dacă vei lupta, nu împins de îndemnuri ale sufletului sau inimii tale, ci pentru motive care pot fi enunţate şi conţinute în întregime în enunţ, te voi renega.
Căci cuvintele tale nu sunt semn al vreunui lucru, aşa cum numele soţiei tale semnifică, dar nu conţine nimic. Nu poţi să raţionezi asupra unui nume, căci greutatea sa se află în altă parte. Şi nu-ţi va veni în gând să-mi spui: "Numele ei înseamnă că e frumoasă..."
Cum ai vrea deci ca un raţionament asupra vieţii să fie suficient prin el însuşi? Iar dacă dedesubtul lui se află ceva ca garanţie, se poate întâmpla ca această garanţie să devină mai plină de conţinut printr-un raţionament mai puţin strălucitor. Şi puţin mă interesează să compar fericirea formulelor. Viaţa este ceea ce este.
Dacă deci limbajul prin care-mi comunici îndemnurile tale este altceva decât un poem care să-mi aducă de la tine o notă profundă, dacă nu cuprinde nimic informulabil, te refuz.
Dacă-ţi schimbi felul de a fi nu pentru o imagine ce ţi-a apărut şi a întemeiat în tine o nouă iubire, ci pentru o uşoară tremurare de vânt ce nu poartă decât o logică sterilă şi fără greutate, te refuz.
Căci nu-ţi dai viaţa pentru semn, ci pentru garanţia semnului. Care poartă, dacă vrei s-o exprimi sau să începi  a o exprima, greutatea cărţilor din toate bibliotecile pământului. Căci ceea ce am surprins atât de simplu nu pot să enunţ. Fiindcă trebuie să fi făcut tu însuţi drum lung pentru a primi, în înţelesul său deplin, muntele poemului meu. Şi câte cuvinte, câţi ani în şir n-ar trebui să folosesc dacă aş vrea să aduc muntele înspre tine, care n-ai părăsit niciodată ţărmul mării?
Sau să-ţi aduc fântâna, dacă niciodată nu ţi-a fost sete şi nu ţi-ai strâns mâinile, ridicându-le în rugă, pentru a primi? Nu ţi-ar fi de folos să-ţi cânt despre fântâni: unde se află amintirile pe care le-aş pune în mişcare şi muşchii pe care i-ar redeştepta aceste amintiri?
Ştiu că nu trebuie să-ţi vorbesc mai întâi despre fântâni. Ci despre credinţă. Dar pentru ca limbajul meu să muşte şi să devină leac pentru mine şi pentru tine, trebuie să depun ceva în tine. Iată pentru ce, dacă doresc să te învăţ credinţa, te voi trimite mai întâi să urci munţii, astfel în cât să deştept în tine dorinţa pentru crestele cu stele. Te voi trimite să mori de sete în deşert, astfel încât fântânile să te încânte. Apoi te voi trimite şase luni să ciopleşti piatră, astfel încât soarele amiezii să te doboare. După care-ţi voi spune: "Cel pe care soarele amiezii l-a golit se va adăpa din tăcerea fântânilor eterne, după ce-a urcat, în taina nopţii, crestele cu stele".
Şi nu vei putea să negi, căci credinţa va exista pur şi simplu, aşa cum există melancolie în chipul pe care l-au sculptat.
Căci nu există limbaj sau act, ci două înfăţişări ale aceleiaşi divinităţi. Iată pentru ce numesc munca - rugă, iar meditaţia - muncă. (p. 224-226)