Nu afli nimic despre om cercetîndu-l in aspectele lui diferite de-a lungul vieţii

Ca şi despre copac, nu afli nimic despre om, cercetîndu-l in aspectele lui diferite de-a lungul vieţii. Copacul nu e samînţă, apoi tulpină, apoi trunchi flexibil, apoi lemn mort. Nu trebuie să-l împarţi pentru a-l cunoaşte. Copacul este acea putere care se uneşte încet cu cerul. Ca şi tine, copilul meu. Domnul iţi dă viaţă, te face sa creşti, te umple de dorinţe, de regrete, de bucurii, de suferinţe, de mînie şi indurare. Apoi te ia din nou la el. Totuşi, tu nu eşti acest şcolar, nici acest soţ, nici acest copil, nici acest bătrîn. Eşti cel care se desăvîrşeşte. Şi dacă te vei descoperi asemenea unei ramuri unduitoare, prinse temeinic in trunchiul măslinului, vei gusta eternitatea in mişcările tale.

Dragostea care se roagă este frumoasă

Dacă dragostea ta nu are speranţa să fie împărtăşită, trebuie s-o păstrezi în tăcere. Ea poate să mocnească în tine, dacă e linişte. Căci ea creează o direcţie în lume, şi orice direcţie care-ţi permite să te apropii, să te îndepărtezi, să intri, să ieşi, să găseşti, să pierzi, te înalţă. Căci tu eşti cel care trebuie să trăiască. Dar nu există viaţă dacă niciun zeu n-a creat pentru tine linii de forţă.
Dacă dragostea ta nu este împărtăşită şi devine implorare zadarnică pentru o răsplată a fidelităţii tale, şi dacă nu ai forţa sufletească de a păstra tăcere, atunci, dacă există vreun medic, mergi la el să te vindece. Căci nu trebuie să confunzi dragostea cu sclavia inimii. Dragostea care se roagă este frumoasă, dar cea care imploră este a unei slugi. Dacă dragostea ta se loveşte de absolutul lucrurilor, ca de pildă exilul sau zidul de netrecut al unei mănăstiri, mulţumeşte Domnului că aceea pe care o iubeşti te iubeşte şi ea, deşi este, în aparenţă, surdă şi oarbă. Căci există, pentru tine, o lumină aprinsă în lume. Puţin contează că nu te poţi folosi de ea. Căci cel ce moare în deşert, deşi moare, este bogat cu casa sa îndepărtată.
Dacă voi clădi suflete mari şi îl voi alege pe cel mai potrivit pentru a-l închide în zidurile tăcerii, vei spune că nimeni nu va primi nimic de la el. Şi totuşi, el înnobilează întregul imperiu. Oricine trece în depărtare se posternează. Şi astfel iau naştere semnele şi miracolele.
Dacă există dragoste pentru tine, deşi inutilă, şi dragoste din partea ta în schimb, vei păşi în lumină. Căci doar ruga căereia tăcerea îi este răspuns e grandioasă, atunci când divinitatea există.
Iar dacă dragostea ta este împărtăşită şi braţe se deschid pentru tine, roagă-te ca această dragoste să fie salvată de la putreziciune, căci mă tem pentru inimile prea fericite. (p. 258)

***

Atunci începe agonia, care nu este decât clătinare a unei conştiinţe, golită şi umplută mereu de valurile memoriei. Ele vin şi pleacă, întocmai ca fluxul şi refluxul, ducând şi aducând imagini, cioburi de amintiri, frânturi ale tuturor vocilor auzite. Revin, scăldând din nou algele inimii şi reînviind duioşii. Echinocţiul însă pregăteşte refuzul său hotărâtor, inima se goleşte, mareea şi amintirile sale se întorc la Dumnezeu. Desigur, am văzut oameni temându-se de moarte, fugind de ea. Dar pe cel ce moare nu l-am văzut niciodată înspăimântat.
Pentru ce deci i-aş compătimi? De ce mi-aş pierde timpul, plângându-le sfârşitul? Am cunoscut prea bine perfecţiunea morţilor. N-am întâlnit nimic mai uşor decât moartea acelei prizoniere care, atunci când am văzut-o, începuse deja să moară, respirând încet şi ascunzându-şi tusea în cearşaf, asemenea unei gazele la capătul cursei, chinuindu-se deja, dar ignorând aceasta, pentru că îi plăcea să zâmbească. Iar surâsul ei era adiere deasupra unui râu, amintire a unui vis, urmă lăsată de o lebădă, din ce în ce mai pură, mai preţioasă, mai greu de reţinut, ajungând în cele din urmă la o linie simplă şi neprihănită, atunci când lebăd şi-a luat zborul. Mi-amintesc, de asemenea, de moartea tatălui meu. A tatălui meu, împlinit şi preschimbat în piatră. Se spune că părul asasinului s-a albit atunci când pumnalul, în loc să goleascăun trup trecător, l-a umplut cu asemenea măreţie. Ucigaşul, ascuns în camera regală, faţă în faţă nu cu victima sa, ci cu granitul uriaş al unui sarcofag, prins în capcana unei tăceri a cărei cauză era el însuşi, a fost găsit în zorii posternându-se în faţa nemişcării mortului.
Astfel, tatăl meu, pe care un regicid l-a trimis ditr-odată în eternitate, a oprit în loc, atunci când şi-a dat ultima suflare, şi suflarea celorlalţi, pentru trei zile. Limbile nu s-au dezlegat, iar umerii nu s-au îndreptat decât după ce l-au dus în pământ.