Rugăciunea este un exercițiu al dragostei

Ți-am spus despre rugăciune că este un exercițiu al dragostei, grație tăcerii Domnului. Dacă ai fi aflat diinitatea, te-ai fi contopit cu ea aflându-ți împlinirea. Și de ce te-ai înălța pentru a deveni? Când acela se apleacă asupra ei, zidită în orgoliu ca într-un perete solid și cu neputință de a fi salvată, plângea cu deznădejde soarta oamenilor: „Doamne, spunea el, înțeleg și aștept lacrimile. Ele sunt ploaie în care se topește primejdia furtunii, destindere a orgoliului și iertare îngăduită.” (p. 160)

Măreția dragostei

Nu cunosc nimic măreț în afara războinicului care-și lasă armele pentru a legăna copilul sau a soțului care pleacă la război. Nu e vorba de o mișcare de la un adevăr la altul, ci de două adevăruri care n-au înțeles decât împreună. Faci dragoste ca războinic și faci război ca bărbat care iubește.
Căci, dacă cel care luptă nu e om, ci automat și mașină de lovit, unde e măreția războinicului? Nu mai este decât opera monstruoasă a unei insecte. Iar dacă cel care mângâie femeia nu e decât un animal liniștit în litiera sa, unde e măreția dragostei? (p. 155)

Prietenul

Prieten este, înainte de toate, cel care nu te judecă. Am spus, este acela care deschide uşa pribeagului, cu cîrja sa, cu bastonul său lăsat într-un colţ, şi nu-i cere să danseze pentru a-i judeca dansul. Iar dacă pribeagul povesteşte despre primăvara de afară, prietenul este acela care primeşte în el primăvara. Iar dacă povesteşte despre grozăvia foamei în satul de unde vine, rabdă de foame împreună cu el. Căci, ţi-am spus, prietenul este acea parte a omului care deschide pentru tine o poartă pe care n-ar deschide-o, poate, niciodată altuia. Şi prietenul tău e adevărat, şi tot ce spune e adevărat, şi te iubeşte, chiar dacă, aiurea, te urăşte. Iar prietenul pe care, mulţumită cerului, îl întîlnesc în templu, este acela care întoarce către mine acelaşi obraz ca şi al meu, luminat de aceeaşi credinţă, căci atunci unitatea e făcută, chiar dacă el e negustor, iar eu oştean, sau el grădinar, iar eu marinar în larg. În ciuda deosebirilor noastre, l-am găsit şi sînt prietenul lui. Şi pot să rămîn tăcut lîngă el, adică să nu mă tem pentru grădinile mele lăuntrice, şi munţii mei, şi văile, şi pustiurile mele, căci el nu le va călca niciodată. Tu, prietenul meu, ceea ce primeşti cu dragoste de la mine este ambasadorul imperiului meu lăuntric. Iar tu te porţi bine cu el, îl pofteşti să se aşeze şi-l asculţi. Şi iată-ne fericiţi. Căci m-ai văzut, oare, cînd primeam ambasadori, ţănîndu-i deoparte sau refuzîndu-i fiindcă, în adîncul imperiului lor, la o mie de zile de mers de al meu, oamenii se grănesc cu mîncăruri ce nu-mi plac sau purtările lor nu sînt şi ale mele? Prietenia este, în primul rînd, înţelegerea şi circulaţia spiritului deasupra detaliilor vulgare. Şi nu-i pot reproşa nimic celui ce stă în capul mesei mele.

Căci ospitalitatea, curtoazia şi prietenia sînt întîlniri ale omului în om, Ce aş căuta în templul unui zeu care s-ar preocupa de înălţimea sau proporţiile credincioşilor săi, sau în casa unui prieten care nu mi-ar accepta cîrjele şi m-ar pune să danjez pentru a mă judeca.

Vei întîlni mulţi judecători în lume. Dar dacă trebuie să te transformi şi să te întăreşti, lasă această muncă pe seama duşmanilor tăi. Ei o vor face, asemenea furtunii care sculptează cedrii. Prietenul tău e făcut pentru a te primi. Domnul, atunci cînt intri un templu, nu te judecă, ci te primeşte.

Dar dacă nu te ating, te construiesc ca pe un templu. Şi te înalţ în lumină

M-am înşelat asupra prăzii, m-am înşelat în goana mea. Fugea atât de repede şi am oprit-o pentru a o face a mea… Şi, odată prinsă, nu mai există… Mi-am înţeles greşeala. Fusesem nebun ca acela care şi-a umplut ulciorul şi l-a închis în dulap, fiindcă-i plăcea cântecul fântânii…

Dar dacă nu te ating, te construiesc ca pe un templu. Şi te înalţ în lumină. Şi tăcerea ta închide în ea câmpiile. Iar eu te iubesc dincolo de mine sau de tine. Şi inventez imnuri pentru a-ţi celebra imperiul. Şi ochii ţi se închid, pleoape ale lumii.

Şi te ţin obosită, în braţele mele...

Nu eşti decât o treaptă în drumul meu spre eternitate. Eşti făcută pentru a fi arsă, consumată, dar nu pentru a te reţine…
...

Îmi place cel ce rezistă, cel care se închide şi tace, cel care se păstrează tare şi cu buzele pecetluite în chinuri, cel care a rezistat chinurilor dragostei. Cel care preferă şi care este nedrept că nu iubeşte. Cel care este asemenea unui turn redutabil, ce nu va fi niciodată cucerit… Căci urăsc uşurinţa. Si cel care nu se opune nu e om. Om fără ferment. (…)

Dragostea care se roagă este frumoasă

Dacă dragostea ta nu are speranţa să fie împărtăşită, trebuie s-o păstrezi în tăcere. Ea poate să mocnească în tine, dacă e linişte. Căci ea creează o direcţie în lume, şi orice direcţie care-ţi permite să te apropii, să te îndepărtezi, să intri, să ieşi, să găseşti, să pierzi, te înalţă. Căci tu eşti cel care trebuie să trăiască. Dar nu există viaţă dacă niciun zeu n-a creat pentru tine linii de forţă.
Dacă dragostea ta nu este împărtăşită şi devine implorare zadarnică pentru o răsplată a fidelităţii tale, şi dacă nu ai forţa sufletească de a păstra tăcere, atunci, dacă există vreun medic, mergi la el să te vindece. Căci nu trebuie să confunzi dragostea cu sclavia inimii. Dragostea care se roagă este frumoasă, dar cea care imploră este a unei slugi. Dacă dragostea ta se loveşte de absolutul lucrurilor, ca de pildă exilul sau zidul de netrecut al unei mănăstiri, mulţumeşte Domnului că aceea pe care o iubeşti te iubeşte şi ea, deşi este, în aparenţă, surdă şi oarbă. Căci există, pentru tine, o lumină aprinsă în lume. Puţin contează că nu te poţi folosi de ea. Căci cel ce moare în deşert, deşi moare, este bogat cu casa sa îndepărtată.
Dacă voi clădi suflete mari şi îl voi alege pe cel mai potrivit pentru a-l închide în zidurile tăcerii, vei spune că nimeni nu va primi nimic de la el. Şi totuşi, el înnobilează întregul imperiu. Oricine trece în depărtare se posternează. Şi astfel iau naştere semnele şi miracolele.
Dacă există dragoste pentru tine, deşi inutilă, şi dragoste din partea ta în schimb, vei păşi în lumină. Căci doar ruga căereia tăcerea îi este răspuns e grandioasă, atunci când divinitatea există.
Iar dacă dragostea ta este împărtăşită şi braţe se deschid pentru tine, roagă-te ca această dragoste să fie salvată de la putreziciune, căci mă tem pentru inimile prea fericite. (p. 258)

Arată-mi-Te, Doamne, căci totul e pierdut atunci când pierdută e dragostea pentru Tine

Şi m-a cuprins dorul de moarte:
"Dă-mi pacea staulului, Îi spuneam Domnului, a lucrurilor bine orânduite, a recoltelor aşezate în hambare. Lasă-mă să fiu, după ce-mi voi fi încheiat devenirea. Sunt obosit de doliul inimii mele, de atâtea ori încercat. Sunt prea bătrân pentru a reîncepe să cresc prin toate vremurile mele. Am pierdut, unul după altul, toţi prietenii şi duşmanii mei, iar pe drumul plăcerilor mele triste s-a făcut lumină. M-am îndepărtat, m-am întors, am privit; am regăsit oamenii în jurul viţelului de aur, nu interesaţi, ci stupizi. Copiii care se nasc astăzi îmi sunt mai străini decât barbarii fără religie. Sunt împovărat de comori inutile, ca de o muzică ce niciodată nu va mai fi înţeleasă.
Mi-am început opera cu securea tăietorului de lemne în mână, îmbătat de cântul arborilor. Pentru a fi drept, trebuie să te închizi într-un turn. Dar acum, când i-am privit pe oameni prea de aproape, mă simt obosit.
Arată-mi-Te, Doamne, căci totul e pierdut atunci când pierdută e dragostea pentru Tine." (p. 204)

Eu sunt obişnuinţa care împlineşte fructul...

Dragostea trebuie să-şi găsească un obiect. Eu îl salvez doar pe cel care iubeşte ceea ce există şi care poate fi mulţumit.
Iată pentru ce înlănţuiesc femeia în căsătorie şi ordon să fie lapidate cele adultere. Desigur, îi înţeleg setea şi înţeleg cât de intensă e prezenţa pe care o doreşte! O înţeleg, văzând-o, în seara care îngăduie speranţa în miracole, sprijinindu-se pe terasă, cuprinsă din toate părţile de oceanul zărilor şi pradă, ca unui călău solitar, durerii de a fi tandră.
O simt palpitând, aruncată aici, aidoma unei stridii de nisip, şi aşteptând mantia albastră a cavalerului ca pe plenitudinea valului mării. Chemarea sa o aruncă nopţii întregi. Oricine s-ar ivi i-ar împlini dorinţa. Va trece însă zadarnic din mantie în mantie, pentru că nu există bărbat care să o mulţumească. Un râu cheamă la fel, pentru a se împrospăta, scurgerea valurilor mării, iar valurile se succedă veşnic şi se consumă unul după celălalt.
La ce bun să îngădui schimbarea soţului: cel care iubeşte doar apropierea dragostei nu va cunoaşte niciodată întâlnirea cu ea...
O salvez doar pe aceea care se poate rândui şi împlini în jurul curţii sale interioare, la fel cum cedrul se clădeşte în jurul seminţei sale şi-şi găseşte rod în propriile limite. O salvez pe aceea care nu iubeşte primăvara, ci înfăţişarea unei anume flori în care primăvara s-a închis, care nu iubeşte dragostea, ci pe cel în care dragostea se întruchipează. Iată de ce veghez asupra acestei femei care se risipeşte. Aşez în jurul ei, ca pe nişte oprelişti, lampa de încălzit, ceainicul şi farfuria de aramă, astfel încât, puţin câte puţin, dincolo de aceste obiecte, să descopere un obraz familiar, un surâs care nu aparţine decât acestui loc. Atunci copilul va plânge pentru a fi alăptat, degetele-i vor fi atrase de lâna de tors, iar jăratecul îi va cere din nou să fie aţâţat. Din această clipă, va fi redată căminului ei. Căci eu construiesc urna în jurul parfumului, pentru ca parfumul să rămână în ea.
Eu sunt obişnuinţa care împlineşte fructul. Sunt cel care constrânge femeia să prindă chip şi să existe, astfel încât, mai târziu, să aduc Domnului, în numele ei, nu un zâmbet slab risipit în vânt, ci o anume pasiune, tandreţe, suferinţă... (p. 14)

Nu am ce face cu prietenul care nu mă cunoaşte

Te accept aşa cum eşti. Se poate ca vreo boală să te împingă să bagi în buzunar bibelourile de aur care-ţi cad sub ochi, dar în rest să fii poet. Te voi primi deci din dragoste faţă de poezie. Şi, din dragoste pentru bibelourile mele de aur, le voi ascunde[...]
Se poate, pur şi simplu, ca tu să fii prietenul meu. Te voi primi deci din dragoste pentru tine, aşa cum eşti. Dacă şchiopătezi, nu-ţi voi cere să dansezi. Dacă urăşti pe unul sau pe altul nu-ţi voi impune tovărăşii. Dacă ai nevoie de hrană, te voi hrăni.
Nu am să încerc să te divid pentru a te cunoaşte. Tu nu eşti nici acest act, nici celălalt, nici suma lor. Nu te voi judeca nici după aceste cuvinte, nici după aceste acte. Ci voi judeca actele şi cuvintele după tine.
Îţi voi cere, în schimb, să mă asculţi. Nu am ce face cu prietenul care nu mă cunoaşte şi-mi cere explicaţii. Nu am putere să mă transpun în neputincioasa zarvă a cuvintelor. Sunt un munte. Şi muntele poate fi contemplat. Dar nu ţi-l pot oferi, cărându-l cu roaba.
Cum aş putea să-ţi explic ceea ce nu înţelegi de la început despre dragoste? (p. 544-545)

Fiindcă am înţeles

Omida formează crisalida. Planta moare când ajunge sămânţă. Cel ce se transformă cunoaşte tristeţea şi teama. Totul în el devine inutil. Cel ce se transformă nu este decât cimitir şi regrete... Nu vindeci nici omida, nici planta, nici copilul care-şi schimbă vocea şi care, pentru a fi fericit, cere să i se redea copolăria, să simtă din nou plăcerea jocurilor care-l plictisesc, dulceaţa braţelor mamei şi gustul laptelui - dar nu mai există nici plăcere a jocurilor, nici refugiu în braţele mamei, nici gust al laptelui, iar el pleacă, trist... Copilul care a crescut şi s-a despărţit de mama sa nu va cunoaşte odihnă până ce nu va fi găsit femeia. Doar ea îl va întregi din nou.... Cine poate, în diversitatea lumii, doar prin puterea geniului său, să creeze o imagine nouă, să-i forţeze să-şi întoarcă ochii în direcţia ei şi s-o cunoască? Şi, cunoscând-o, s-o iubească? Aceasta nu e o operă de logician, ci de creator şi de sculptor. Căci nu făureşte în marmură decât acela care n-are nimic de justificat şi imprimă marmurii puterea de a deştepta dragostea. (p.78)

XVIII

Căci nu făureşte în marmură decât acela care n-are nimic de justificat şi imprimă marmurii puterea de a deştepta dragostea.

Am să vă obişnuiesc cu iubirea. Ce importanţă au obiectele de cult? L-am văzut, în ambuscada din jurul fântânii, pe cel care ar fi putut supravieţui, lăsându-şi ochii să se umple de noapte din cauza unei vulpi a nisipurilor care, după ce trăise timp îndelungat din tandreţea sa, fugise la chemarea instinctului. Ah! Soldaţii mei, a căror odihnă se aseamănă altei odihne, şi mizeria - unei alte mizerii, ar fi de ajuns, pentru a vă însufleţi ca aceasntă noapte să fie aceea a unei reîntoarceri, acest dâmb - dâmbul unei speranţe, acest vecin - prietenul aşteptat, acest berbec pe jăratec - masa unei aniversări, aceste cuvinte - cuvintele unui cântec. Ar fi de ajuns o arhitectură, o muzică o victorie care să vă dea sens, ar fi de ajuns pietricelelle voastre să vă învăţ să scoateţi, asemenea copilului, o flotă de război, ar fi de ajuns un joc, şi adierea plăcerii ar trece deasupra voastră ca peste un arbore. Dar sunteţi înfrânţi şi risipiţi şi nu căutaţi altceva decât pe voi înşivă, şi nu descoperiţi astfel nimic, căci voi sunteţi un nod de relaţii, şi nimic altceva, iar dacă nu există relaţie, nu veţi afla în voi decât o încrucişare de drumuri lipsite de viaţă. Nu mai poţi spera la nimic dacă nu se află în tine decât dragoste pentru tine însuţi.