Măreția dragostei

Nu cunosc nimic măreț în afara războinicului care-și lasă armele pentru a legăna copilul sau a soțului care pleacă la război. Nu e vorba de o mișcare de la un adevăr la altul, ci de două adevăruri care n-au înțeles decât împreună. Faci dragoste ca războinic și faci război ca bărbat care iubește.
Căci, dacă cel care luptă nu e om, ci automat și mașină de lovit, unde e măreția războinicului? Nu mai este decât opera monstruoasă a unei insecte. Iar dacă cel care mângâie femeia nu e decât un animal liniștit în litiera sa, unde e măreția dragostei? (p. 155)

___

Am văzut femei plângându-i pe războinicii căzuţi. Dar noi suntem cei care le-am înşelat! I-ai văzut vreodată pe supravieţuitori întorcându-se acasă mândri şi zgomotoşi, şi aducând moartea celorlalţi ca pe o cauţiune a riscului acceptat, moarte pe care o descriu înspăimântătoare, fiindcă li s-ar fi putut întâmpla şi lor? Chiar şi eu, în tinereţea mea, iubeam această aureolă a loviturilor de sabie primite de alţii. Mă făleam cu tovarăşii mei morţi şi cu teribila lor disperare. Cel ales de moarte însă, vomându-şi sângele şi ţinându-şi măruntaiele în mână, este singurul care descoperă adevărul – şi anume, că nu există o oroare a morţii. Propriul trup îi pare de-acum un instrument zadarnic, care a încetat a-l mai servi şi pe care-l aruncă. Un trup ciopârţit, care apare în toată slăbiciunea sa. Dacă acestui trup îi e sete, muribundul nu vede în aceasta decât un nou prilej de a-i fi sete, prilej de care ar trebui să fie izbăvit. Devin inutile toate bunurile ce serveau la a împodobi, a hrăni, a cinsti această carne pe jumătate străină, care nu mai e decât proprietate domestică, asemenea măgarului legat de ţăruşul său.