Dar dacă nu te ating, te construiesc ca pe un templu. Şi te înalţ în lumină

M-am înşelat asupra prăzii, m-am înşelat în goana mea. Fugea atât de repede şi am oprit-o pentru a o face a mea… Şi, odată prinsă, nu mai există… Mi-am înţeles greşeala. Fusesem nebun ca acela care şi-a umplut ulciorul şi l-a închis în dulap, fiindcă-i plăcea cântecul fântânii…

Dar dacă nu te ating, te construiesc ca pe un templu. Şi te înalţ în lumină. Şi tăcerea ta închide în ea câmpiile. Iar eu te iubesc dincolo de mine sau de tine. Şi inventez imnuri pentru a-ţi celebra imperiul. Şi ochii ţi se închid, pleoape ale lumii.

Şi te ţin obosită, în braţele mele...

Nu eşti decât o treaptă în drumul meu spre eternitate. Eşti făcută pentru a fi arsă, consumată, dar nu pentru a te reţine…
...

Îmi place cel ce rezistă, cel care se închide şi tace, cel care se păstrează tare şi cu buzele pecetluite în chinuri, cel care a rezistat chinurilor dragostei. Cel care preferă şi care este nedrept că nu iubeşte. Cel care este asemenea unui turn redutabil, ce nu va fi niciodată cucerit… Căci urăsc uşurinţa. Si cel care nu se opune nu e om. Om fără ferment. (…)

Este greşit a crede că încetează să clădească pentru că sunt dezbinaţi

Învaţă să asculţi nu zarva cuvintelor, nici raţionamentele ce le permit să se înşele. Învaţă să priveşti mai departe. Căci ura lor nu este absurdă. Atunci când pietrele nu sunt fiecare la locul lor, atunci ele nu formează un templu. Iar dacă fiecare piatră este la locul ei şi slujeşte templului, nu mai are importanţă decât liniştea care se naşte din ele şi ruga ce se înalţă în pace. Şi cine îţi va mai vorbi despre pietre?
... Este greşit a crede că încetează să clădească pentru că sunt dezbinaţi. Luminează-mă şi arată-mi ce turn să-i fac să clădească, turn care să contopească în el aspiraţiile lor diverse. Care va cere totul de la ei şi-l va împlini pe fiecare, solicitându-l în întregime în măreţia lui... Ura nu este decât lipsa satisfacţiei. Orice ură are un înţeles profund, care o domină. (p. 70)

Umilinţa inimii îţi cere nu să te umileşti, ci să te deschizi...

Aceasta este cheia transformărilor. Doar atunci poţi să dăruieşti şi să primeşti. Iar aceste două cuvinte nu le pot distinge unul de celălalt, căci alcătuiesc acelaşi drum.
Umilinţa nu înseamnă supunere faţă de oameni, ci faţă de divinitate. Asemenea pietrei, supuse nu pietrei, ci templului.
Atunci când slujeşti, creaţia e cea pe care o slujeşti. Mama este umilă în faţa copilului şi grădinarul, în faţa trandafirului. (p. 417)

Ţi-am vorbit despre templu. Piatra nu slujeşte nici celorlalte pietre, nici ei înseşi, ci elanul pietrelor, pe care toate la un loc îl compun şi care, în schimb, slujeşte tuturor. Şi vei putea trăi din elanul pentru rege, fiindcă veţi fi soldaţi ai unui rege, tu şi camarazii tăi.