Turnul, cetatea sau imperiul sînt manifestări ale vieţii, căci e nevoie de om pentru a le da naştere.

Nu veţi învinge niciodată căutînd perfecţiunea. Căci ea este obiect de muzeu. Interziceţi greşelile şi aşteptaţi, pentru a acţiona, să ştiţi dacă mişcarea ce trebuie făcută este de o eficacitate bine demonstrată. Dar unde aţi citit vreo demonstraţie a viitorului? Aşa cum veţi împiedica, în felul acesta, răspîndirea pictorilor, sculptorilor şi a inventatorilor prodigioşi, veţi împiedica şi cucerirea vic­toriei. Căci vă spun : turnul, cetatea sau imperiul cresc asemenea unui arbore. Ele sînt manifestări ale vieţii, căci e nevoie de om pentru a le da naştere. Omul îşi închipuie că aceasta se face prin calcul. El crede că raţiunea guvernează aşezarea pietrelor sale, cînd, de fapt, ascensiunea acestor pietre s-a născut, în primul rînd, din dorinţa lui. Iar cetatea este cuprinsă în el, în imaginea pe care o poartă în inimă, aşa cum arborele este cuprins în să­mînţa sa. Iar calculele sale nu fac decît să-i înveşmînteze dorinţa. Şi să o ilustreze. Căci nu veţi explica nimic despre un copac dacă arătaţi apa pe care a băut-o, sucurile minerale pe care le-a supt şi soarele care i-a împrumutat forţa. Şi nu explicaţi nimic despre un oraş atunci cînd spuneţi : „Iată pentru ce această boltă nu se prăbuşeşte. . . iată calculele arhitecţilor. . Căci dacă oraşul trebuie să se nască, se vor găsi oricînd socotitori care să calculeze bine. Dar aceştia nu sînt decît slujitori. Iar dacă îi veţi împinge în primul rînd, crezînd că oraşele se nasc din mîinile lor, nici un oraş nu va mai ţîşni din nisip. Ei ştiu cum se nasc oraşele, dar nu ştiu pentru ce. Aruncaţi însă un cuceritor ignorant împreună cu poporul său pe un pămînt aspru şi sterp, întorceţi-vă după cîtva timp, şi veţi vedea strălucind în soare cetatea cu treizeci de cupole. Iar cupolele se vor înălţa falnice, asemenea ramurilor cedrului. Căci dorinţa cuceritorului va deveni oraş şi cupole. Iar el va găsi ca mijloace, căi şi drumuri toţi socotitorii pe care-i doreşte.

Omul este în primul rînd cel care creează

Omul, spune tatăl meu, este în primul rînd cel care creează. Şi sînt fraţi numai aceia care colaborează. Şi nu trăiesc cu adevărat decît cei care nu şi-au găsit pacea în proviziile pe care le-au strîns.

Ce numeşti creaţie? Căci, dacă e vorba de o invenţie remarcabilă, puţini sînt capabili de aceasta.

A crea înseamnă a greşi, poate, un pas în timp ce dansezi. Înseamnă a da de-a curmezişul o lovitură de daltă în piatră. Puţin contează destînul acţiunii. Acest efort ţi se pare, poate, steril ţie, orb care priveşti de aproape. Dar îndepărtează-te. Priveşte mişcarea acestui cartier al oraşului. Nu vei vedea acolo decît o mare fer­voare şi praful aurit al muncii. Şi gesturile ratate - nu le mai remarci. Căci această mulţime aplecată asupra operei muncii sale îşi clădeşte palatele sau rezervoarele, sau marile grădini suspendate. Operele se nasc în mod nece­sar din vraja degetelor sale. Şi îţi spun, ele se nasc atît din munca celor ce-şi ratează mişcările, cît şi din a acelora cărora le reuşesc. Căci nu poţi împărţi omul. Iar dacă îi vei păstra doar pe marii sculptori, nu vei mai avea mari sculptori. Cine ar fi atît de nebun să-şi aleagă o meserie care dă atît de puţine şanse de a trăi ? Marele sculptor se naşte din mulţimea sculptorilor neînsemnaţi. Ei îi servesc drept scară şi-l ridică. Iar dansul frumos se naşte din fervoarea dansului. Iar fervoarea dansului cere ca toţi să danseze, chiar cei care dansează prost, căci altfel nu există fervoare, ci academie pietrificată şi spectacol fără înţeles.

Fericirea nu este decît o căldură a acţiunilor şi mulţumirea creaţiei

Ei moţăie în iluzia fericirii pe care o găsesc în bunu­rile ce le posedă, dar fericirea nu este decît o căldură a acţiunilor şi mulţumirea creaţiei. Cei ce nu transformă nimic din ei înşişi şi-şi primesc hrana de la alţii, chiar dacă această hrană este cea mai bine aleasă şi cea mai gustoasă, cei care ascultă poeme străine fără a-şi scrie propriile poeme, se bucură de oază fără a-i da viaţă, se folosesc de imnurile create de alţii, aceia se leagă ei înşişi de ţăruşii din staul şi, reduşi la rolul de animale, sînt pregătiţi pentru sclavie.

Creaţia e din afara logicii

Arhitectul sînt eu. Eu, care am un suflet şi o inimă. Eu, care deţin pute­rea de a schimba piatra în linişte. Frămînt acest lut, care nu este decît materie, după imaginea creatoare, care mi se impune în afara căilor logicii. Îmi clădesc civilizaţia, cucerit de gustul pe care îl va avea, aşa cum alţii îşi clădesc poemul, făurindu-şi frazele şi schimbîndu-şi cu­vintele, fără a fi constrînşi de a justifica inflexiunile şi schimbările, cuceriţi de gustul pe care îl va avea şi pe care îl cunosc pe dinafară.