sâmbătă, 11 octombrie 2014

Argumente

Pe cei pe care îi priveam, argumentele cele mai abile şi demonstraţiile cele ma riguroase nu reuşeau să-i convingă. "Da, spuneau ei, ai dreptate. Şi totuşi, eu nu gîndesc ca tine..." Erau consideraţi proşti. Dar am înţeles că nu erau proşti, ci, dimpotrivă, cei mai înţelepţi. Respectau un adevăr necuprins în cuvinte.

vineri, 15 noiembrie 2013

Prietenul

Prieten este, înainte de toate, cel care nu te judecă. Am spus, este acela care deschide uşa pribeagului, cu cîrja sa, cu bastonul său lăsat într-un colţ, şi nu-i cere să danseze pentru a-i judeca dansul. Iar dacă pribeagul povesteşte despre primăvara de afară, prietenul este acela care primeşte în el primăvara. Iar dacă povesteşte despre grozăvia foamei în satul de unde vine, rabdă de foame împreună cu el. Căci, ţi-am spus, prietenul este acea parte a omului care deschide pentru tine o poartă pe care n-ar deschide-o, poate, niciodată altuia. Şi prietenul tău e adevărat, şi tot ce spune e adevărat, şi te iubeşte, chiar dacă, aiurea, te urăşte. Iar prietenul pe care, mulţumită cerului, îl întîlnesc în templu, este acela care întoarce către mine acelaşi obraz ca şi al meu, luminat de aceeaşi credinţă, căci atunci unitatea e făcută, chiar dacă el e negustor, iar eu oştean, sau el grădinar, iar eu marinar în larg. În ciuda deosebirilor noastre, l-am găsit şi sînt prietenul lui. Şi pot să rămîn tăcut lîngă el, adică să nu mă tem pentru grădinile mele lăuntrice, şi munţii mei, şi văile, şi pustiurile mele, căci el nu le va călca niciodată. Tu, prietenul meu, ceea ce primeşti cu dragoste de la mine este ambasadorul imperiului meu lăuntric. Iar tu te porţi bine cu el, îl pofteşti să se aşeze şi-l asculţi. Şi iată-ne fericiţi. Căci m-ai văzut, oare, cînd primeam ambasadori, ţănîndu-i deoparte sau refuzîndu-i fiindcă, în adîncul imperiului lor, la o mie de zile de mers de al meu, oamenii se grănesc cu mîncăruri ce nu-mi plac sau purtările lor nu sînt şi ale mele? Prietenia este, în primul rînd, înţelegerea şi circulaţia spiritului deasupra detaliilor vulgare. Şi nu-i pot reproşa nimic celui ce stă în capul mesei mele.
Căci ospitalitatea, curtoazia şi prietenia sînt întîlniri ale omului în om, Ce aş căuta în templul unui zeu care s-ar preocupa de înălţimea sau proporţiile credincioşilor săi, sau în casa unui prieten care nu mi-ar accepta cîrjele şi m-ar pune să danjez pentru a mă judeca.
Vei întîlni mulţi judecători în lume. Dar dacă trebuie să te transformi şi să te întăreşti, lasă această muncă pe seama duşmanilor tăi. Ei o vor face, asemenea furtunii care sculptează cedrii. Prietenul tău e făcut pentru a te primi. Domnul, atunci cînt intri un templu, nu te judecă, ci te primeşte.

joi, 14 noiembrie 2013

Turnul, cetatea sau imperiul sînt manifestări ale vieţii, căci e nevoie de om pentru a le da naştere.


Nu veţi învinge niciodată căutînd perfecţiunea. Căci ea este obiect de muzeu. Interziceţi greşelile şi aşteptaţi, pentru a acţiona, să ştiţi dacă mişcarea ce trebuie făcută este de o eficacitate bine demonstrată. Dar unde aţi citit vreo demonstraţie a viitorului? Aşa cum veţi împiedica, în felul acesta, răspîndirea pictorilor, sculptorilor şi a inventatorilor prodigioşi, veţi împiedica şi cucerirea vic­toriei. Căci vă spun : turnul, cetatea sau imperiul cresc asemenea unui arbore. Ele sînt manifestări ale vieţii, căci e nevoie de om pentru a le da naştere. Omul îşi închipuie că aceasta se face prin calcul. El crede că raţiunea guvernează aşezarea pietrelor sale, cînd, de fapt, ascensiunea acestor pietre s-a născut, în primul rînd, din dorinţa lui. Iar cetatea este cuprinsă în el, în imaginea pe care o poartă în inimă, aşa cum arborele este cuprins în să­mînţa sa. Iar calculele sale nu fac decît să-i înveşmînteze dorinţa. Şi să o ilustreze. Căci nu veţi explica nimic despre un copac dacă arătaţi apa pe care a băut-o, sucurile minerale pe care le-a supt şi soarele care i-a împrumutat forţa. Şi nu explicaţi nimic despre un oraş atunci cînd spuneţi : „Iată pentru ce această boltă nu se prăbuşeşte. . . iată calculele arhitecţilor. . Căci dacă oraşul trebuie să se nască, se vor găsi oricînd socotitori care să calculeze bine. Dar aceştia nu sînt decît slujitori. Iar dacă îi veţi împinge în primul rînd, crezînd că oraşele se nasc din mîinile lor, nici un oraş nu va mai ţîşni din nisip. Ei ştiu cum se nasc oraşele, dar nu ştiu pentru ce. Aruncaţi însă un cuceritor ignorant împreună cu poporul său pe un pămînt aspru şi sterp, întorceţi-vă după cîtva timp, şi veţi vedea strălucind în soare cetatea cu treizeci de cupole. Iar cupolele se vor înălţa falnice, asemenea ramurilor cedrului. Căci dorinţa cuceritorului va deveni oraş şi cupole. Iar el va găsi ca mijloace, căi şi drumuri toţi socotitorii pe care-i doreşte.

Aspiraţie



Doamne, eu ştiu că orice aspiraţie e frumoasă. Aspi­raţia libertăţii şi cea a disciplinei. Aceea a pîinii pentru copii şi cea a sacrificiului pîinii. Cea a ştiinţei care cercetează şi cea a respectului care acceptă şi creează. Cea a ierarhiilor care divinizează şi cea a împărţelii care distribuie. Cea a timpului care permite meditaţia şi cea a muncii care umple timpul. Cea a dragostei prin spirit, care pedepseşte carnea şi înalţă omul, şi cea a milei care tămăduieşte carnea. Cea a viitorului de clădit şi cea a trecutului de salvat. Cea a războiului care împrăştie să­mînţa şi cea a păcii care strînge recolta.
Dar ştiu, de asemenea, că aceste contradicţii nu sînt decît contradicţii de limbaj şi că, de fiecare dată cînd omul se înalţă, el le priveşte tot mai de sus. Iar contra­dicţiile dispar.

marți, 12 noiembrie 2013

Omul este în primul rînd cel care creează

Omul, spune tatăl meu, este în primul rînd cel care creează. Şi sînt fraţi numai aceia care colaborează. Şi nu trăiesc cu adevărat decît cei care nu şi-au găsit pacea în proviziile pe care le-au strîns.

joi, 7 noiembrie 2013

Sedentarii inimii

Nu-i pot iubi pe sedentarii inimii. Cei care nu schimbă nimic nu devin nimic. Viaţa nu va fi servit împlinirii lor. Iar timpul curge pentru ei asemenea unui pumn de nisip, pierzîndu-i.

Broderia care dăinuie

Astfel au muncit toată viaţa lor, pentru o îmbogăţire fără folos, schimbându-şi întreaga fiinţă în incoruptibila broderie, neacordînd decît o parte a muncii lor utilului, iar toate celelalte părţi cizelării, inutilei calităţi a metalelor, perfecţiunii desenului, dulceţii curbelor, care nu folosesc la nimic decît la a primi ceea ce se transformă din ei, şi care dăinuie mai mult decît timpul.

Ce numeşti creaţie? Căci, dacă e vorba de o invenţie remarcabilă, puţini sînt capabili de aceasta.


A crea înseamnă a greşi, poate, un pas în timp ce dansezi. Înseamnă a da de-a curmezişul o lovitură de daltă în piatră. Puţin contează destînul acţiunii. Acest efort ţi se pare, poate, steril ţie, orb care priveşti de aproape. Dar îndepărtează-te. Priveşte mişcarea acestui cartier al oraşului. Nu vei vedea acolo decît o mare fer­voare şi praful aurit al muncii. Şi gesturile ratate - nu le mai remarci. Căci această mulţime aplecată asupra operei muncii sale îşi clădeşte palatele sau rezervoarele, sau marile grădini suspendate. Operele se nasc în mod nece­sar din vraja degetelor sale. Şi îţi spun, ele se nasc atît din munca celor ce-şi ratează mişcările, cît şi din a acelora cărora le reuşesc. Căci nu poţi împărţi omul. Iar dacă îi vei păstra doar pe marii sculptori, nu vei mai avea mari sculptori. Cine ar fi atît de nebun să-şi aleagă o meserie care dă atît de puţine şanse de a trăi ? Marele sculptor se naşte din mulţimea sculptorilor neînsemnaţi. Ei îi servesc drept scară şi-l ridică. Iar dansul frumos se naşte din fervoarea dansului. Iar fervoarea dansului cere ca toţi să danseze, chiar cei care dansează prost, căci altfel nu există fervoare, ci academie pietrificată şi spectacol fără înţeles.

Fericirea nu este decît o căldură a acţiunilor şi mulţumirea creaţiei


Ei moţăie în iluzia fericirii pe care o găsesc în bunu­rile ce le posedă, dar fericirea nu este decît o căldură a acţiunilor şi mulţumirea creaţiei. Cei ce nu transformă nimic din ei înşişi şi-şi primesc hrana de la alţii, chiar dacă această hrană este cea mai bine aleasă şi cea mai gustoasă, cei care ascultă poeme străine fără a-şi scrie propriile poeme, se bucură de oază fără a-i da viaţă, se folosesc de imnurile create de alţii, aceia se leagă ei înşişi de ţăruşii din staul şi, reduşi la rolul de animale, sînt pregătiţi pentru sclavie.

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Dar dacă nu te ating, te construiesc ca pe un templu. Şi te înalţ în lumină



M-am înşelat asupra prăzii, m-am înşelat în goana mea. Fugea atât de repede şi am oprit-o pentru a o face a mea… Şi, odată prinsă, nu mai există… Mi-am înţeles greşeala. Fusesem nebun ca acela care şi-a umplut ulciorul şi l-a închis în dulap, fiindcă-i plăcea cântecul fântânii…

Dar dacă nu te ating, te construiesc ca pe un templu. Şi te înalţ în lumină. Şi tăcerea ta închide în ea câmpiile. Iar eu te iubesc dincolo de mine sau de tine. Şi inventez imnuri pentru a-ţi celebra imperiul. Şi ochii ţi se închid, pleoape ale lumii.

Şi te ţin obosită, în braţele mele...

Nu eşti decât o treaptă în drumul meu spre eternitate. Eşti făcută pentru a fi arsă, consumată, dar nu pentru a te reţine…
...

Îmi place cel ce rezistă, cel care se închide şi tace, cel care se păstrează tare şi cu buzele pecetluite în chinuri, cel care a rezistat chinurilor dragostei. Cel care preferă şi care este nedrept că nu iubeşte. Cel care este asemenea unui turn redutabil, ce nu va fi niciodată cucerit… Căci urăsc uşurinţa. Si cel care nu se opune nu e om. Om fără ferment. (…)

vineri, 18 octombrie 2013

Creaţia e din afara logicii


Arhitectul sînt eu. Eu, care am un suflet şi o inimă. Eu, care deţin pute­rea de a schimba piatra în linişte. Frămînt acest lut, care nu este decît materie, după imaginea creatoare, care mi se impune în afara căilor logicii. Îmi clădesc civilizaţia, cucerit de gustul pe care îl va avea, aşa cum alţii îşi clădesc poemul, făurindu-şi frazele şi schimbîndu-şi cu­vintele, fără a fi constrînşi de a justifica inflexiunile şi schimbările, cuceriţi de gustul pe care îl va avea şi pe care îl cunosc pe dinafară.