Desfrâul este spaimă și disperare

Desfrâul l-am înțeles ca spaimă și disperare. Căci dacă lași să-ți scape totul din mâini înseamnă că ai renunțat să mai păstrezi. Și desfrâul nu e decât renunțare de a fi. Și ești deznădăjduit de aceste comori care, una după alte, mor irosite. Căci floarea se ofilește, dar devine sămânță pentru tine, iar tu, care vedeai floarea altfel decât ca o trecere, deznădăjduiești. Căci, îți spun, sedentarul nu e acela care iubește fata, apoi se căsătorește cu femeia, apoi leagănăcopilul, apoi îl instruiește, ci cel care ar vrea să se oprească la femeie și să se bucure de ea ca de un poem unic sau de o provizie, și acela descoperă repede vanitatea, căci nimic pe pământ nu e rezervor inepuizabil, și priveliștea întrezărită din vârful muntelui nu e decât construcție a victoriei tale. Atunci își repudiază femeia sau femeia își schimbă bărbatul, dezamăgită. Dar numai vanitatea lor e răspunzătoare de aceasta. Căci nu poți să iubești decât prin femeie, și nu femeia. Prin poem, și nu poemul. Prin priveliștea văzută din vârful muntelui. Iar desfrâul se naște din spaima de a nu reuși să fii. (p. 162)