Vreau să aflu despre vecinul meu nu ce face, ci ceea ce nu uită niciodată să facă

În ceea ce-l priveşte pe vecinul meu, am observat că nu era folositor să examinez faptele, stările de lucruri, instituţiile, obiectele imperiului său, ci doar înclinaţiile şi tendinţele. Căci, dacă examinezi imperiul meu, ai să-i priveşti pe fierari şi ai să-i găseşti făcând cuie, pasionându-se pentru cuie şi cântându-şi despre ele. Apoi, ai să mergi şi ai să-i vezi pe tăietorii de lemne şi să-i găseşti doborând copaci şi pasionându-se pentru doborâtul copacilor şi umplându-se de o imensă bucurie la ora sărbătorii tăietorului de lemne, care este aceea a primului trosnet, atunci când măreţia copacului începe să se posterneze. Iar dacă vei merge să-i priveşti pe astronomi, ai să-i vezi pasionându-se pentru stele şi neascultând decât liniştea lor. Iar dacă te întreb: "Ce se petrece în imperiul meu, ce se naşte mâine din el?" ai să-mi răspunzi: "Se vor făuri cuie, se vor doborî copaci, se vor studia stele, şi vor fi, astfel, rezerve de cuie, rezerve de lemn şi observaţii asupra stelelor." Căci, miop şi neştiind să vezu mai departe de vârful nasului, n-ai recunoscut construcţia unei corăbii.
Şi, desigur, niciunul dintre ei n-ar fi ştiut să spună: "Mâine vom pleca pe mare". Fiecare îşi închipuia că-şi slujeşte zelul şi dispunea de un limbaj neputincios pentru a-ţi cânta zeul zeilor - corabia. Căci fertilitatea corabiei este de a deveni dragoste a fierarului pentru cuie [...]
Vreau să aflu despre vecinul meu nu ce face, ci ceea ce nu uită niciodată să facă. Căci atunci voi şti ce zeu îl domină, chiar dacă el nu-şi dă seama de aceasta, şi direcţia viitorului său. (p. 301-303)

Dar tu eşti un om, şi te hrăneşti nu cu lucruri, ci cu înţelesuri ale lucrurilor

Iată înţelesul învăţăturii. Bogăţiile tale adevărate nu sunt obiecte, căci ele au valoare doar când le foloseşti, asemenea măgarului tău, atunci când îl încaleci, sau blidelor tale, atunci când mănânci, dar îşi pierd sensul atunci când le înşiri în raft. Sau atunci când forţa lucrurilor te separă de ele, ca de femeile pe care te mulţumeşti să le doreşti, fără a le iubi.
Iată pentru ce ţi-am spus, eu clădesc omul şi răstorn zidurile, şi smulg zăbrelele, şi-l eliberez. Căci am clădit omul care comunică şi căruia nu-i pasă de ziduri. Şi nu-i pasă de temniceri şi de fiarele călăului, căci ele nu-i pot pune stavile. Căci, desigur, nu comunici de la unul la altul, ci de la unul la imperiu şi de la celălalt la imperiu, care are pentru voi semnificaţii deosebite. Iar dacă mă vei întreba: "cum să ajung alături de cea pe care o iubesc când zidurile şi marea şi moartea mă despart de ea?" îţi voi răspunde că în zadar strigi către ea pentru ea, dar că e suficient să îndrăgeşti acele lucruri de care nimic nu te desparte, acea imagine a casei, a tăvii de ceai şi a ceainicului, a covorului de lână, a cărui încununare şi esenţă este soţia adormită, căci îţi este dat s-o iubeşti, deşi lipseşte şi deşi doarme... (p. 249-249)

Nu am ce face cu prietenul care nu mă cunoaşte

Te accept aşa cum eşti. Se poate ca vreo boală să te împingă să bagi în buzunar bibelourile de aur care-ţi cad sub ochi, dar în rest să fii poet. Te voi primi deci din dragoste faţă de poezie. Şi, din dragoste pentru bibelourile mele de aur, le voi ascunde[...]
Se poate, pur şi simplu, ca tu să fii prietenul meu. Te voi primi deci din dragoste pentru tine, aşa cum eşti. Dacă şchiopătezi, nu-ţi voi cere să dansezi. Dacă urăşti pe unul sau pe altul nu-ţi voi impune tovărăşii. Dacă ai nevoie de hrană, te voi hrăni.
Nu am să încerc să te divid pentru a te cunoaşte. Tu nu eşti nici acest act, nici celălalt, nici suma lor. Nu te voi judeca nici după aceste cuvinte, nici după aceste acte. Ci voi judeca actele şi cuvintele după tine.
Îţi voi cere, în schimb, să mă asculţi. Nu am ce face cu prietenul care nu mă cunoaşte şi-mi cere explicaţii. Nu am putere să mă transpun în neputincioasa zarvă a cuvintelor. Sunt un munte. Şi muntele poate fi contemplat. Dar nu ţi-l pot oferi, cărându-l cu roaba.
Cum aş putea să-ţi explic ceea ce nu înţelegi de la început despre dragoste? (p. 544-545)

Este ridicol fructul care dispreţuieşte arborele

Este ridicolă sămânţa care se plânge că pământul se transformă prin ea în salată şi nu în cedru. Ea nu este decât sămânţă de salată. Cel saşiu surâde unei tinere fete. Ea se întoarce către cei care privesc drept. Iar el va spune că aceia care privesc drept corup tinerele fete.
Sunt vanitoşi aceia care-şi închipuie că nu datorează nimic încercărilor, nedreptăţilor, greşelilor, ruşinilor prin care au trecut. Este ridicol fructul care dispreţuieşte arborele. (p. 542)

Este greşit a crede că încetează să clădească pentru că sunt dezbinaţi

Învaţă să asculţi nu zarva cuvintelor, nici raţionamentele ce le permit să se înşele. Învaţă să priveşti mai departe. Căci ura lor nu este absurdă. Atunci când pietrele nu sunt fiecare la locul lor, atunci ele nu formează un templu. Iar dacă fiecare piatră este la locul ei şi slujeşte templului, nu mai are importanţă decât liniştea care se naşte din ele şi ruga ce se înalţă în pace. Şi cine îţi va mai vorbi despre pietre?
... Este greşit a crede că încetează să clădească pentru că sunt dezbinaţi. Luminează-mă şi arată-mi ce turn să-i fac să clădească, turn care să contopească în el aspiraţiile lor diverse. Care va cere totul de la ei şi-l va împlini pe fiecare, solicitându-l în întregime în măreţia lui... Ura nu este decât lipsa satisfacţiei. Orice ură are un înţeles profund, care o domină. (p. 70)

Fiindcă am înţeles

Omida formează crisalida. Planta moare când ajunge sămânţă. Cel ce se transformă cunoaşte tristeţea şi teama. Totul în el devine inutil. Cel ce se transformă nu este decât cimitir şi regrete... Nu vindeci nici omida, nici planta, nici copilul care-şi schimbă vocea şi care, pentru a fi fericit, cere să i se redea copolăria, să simtă din nou plăcerea jocurilor care-l plictisesc, dulceaţa braţelor mamei şi gustul laptelui - dar nu mai există nici plăcere a jocurilor, nici refugiu în braţele mamei, nici gust al laptelui, iar el pleacă, trist... Copilul care a crescut şi s-a despărţit de mama sa nu va cunoaşte odihnă până ce nu va fi găsit femeia. Doar ea îl va întregi din nou.... Cine poate, în diversitatea lumii, doar prin puterea geniului său, să creeze o imagine nouă, să-i forţeze să-şi întoarcă ochii în direcţia ei şi s-o cunoască? Şi, cunoscând-o, s-o iubească? Aceasta nu e o operă de logician, ci de creator şi de sculptor. Căci nu făureşte în marmură decât acela care n-are nimic de justificat şi imprimă marmurii puterea de a deştepta dragostea. (p.78)

Discreţia constă în a nu insista asupra a ceea ce vrei să mă faci să văd

Dar cel care m-a condus acolo unde a vrut şi apoi s-a retras mă face să cred că am descoperit lumea şi, aşa cum şi el dorea, să mă împlinesc... Discreţia constă în a nu insista asupra a ceea ce vrei să mă faci să văd. (p.334)

Umilinţa inimii îţi cere nu să te umileşti, ci să te deschizi...

Aceasta este cheia transformărilor. Doar atunci poţi să dăruieşti şi să primeşti. Iar aceste două cuvinte nu le pot distinge unul de celălalt, căci alcătuiesc acelaşi drum.
Umilinţa nu înseamnă supunere faţă de oameni, ci faţă de divinitate. Asemenea pietrei, supuse nu pietrei, ci templului.
Atunci când slujeşti, creaţia e cea pe care o slujeşti. Mama este umilă în faţa copilului şi grădinarul, în faţa trandafirului. (p. 417)

Nu te înalţi decât prin ceea ce transformi

Dacă ţi-aş dărui o avere gata făcută, ca, de pildă, o moştenire neaşteptată, cu ce aş contribui la înălţarea ta?
Dacă ţi-aş dărui perla neagră a adâncului mărilor, fără a te supune ceremonialului scufundărilor, cu ce aş contribui la înălţarea ta? Nu te înalţi decât prin ceea ce transformi, căci eşti sămânţă.
Nu există dar pe care să ţi-l pot face. Iată pentru ce vreau să te liniştesc, atunci când te gândeşti la ocaziile pierdute. Nu există ocazii pierdute... Nu există ocazie pierdută, căci rolul tău este acela de a fi sămânţă...
Nu există pentru tine decât materialele din care-ţi vei clădi lăcaşul sfânt. Şi nu duci lipsă de pietre. Aşa cum cedrul nu duce lipsă de pământ. Dar pământul poate să ducă lipsă de cedri şi să rămână întindere stearpă. De ce te plângi? Nu există ocazie pierdută, căci rolul tău este acela de a fi sămânţă. Dacă nu ai aur, sculptează fildeşul. Dacă nu ai fildeş, sculptează lemnul. Dacă nu ai lemn, ia-ţi o piatră.
Ministrul pântecos şi cu pleoape grele, pe care l-am despărţit de poporul meu, nu a aflat, în domeniul său, în mormanele sale de aur şi în diamantele pivniţelor sale, nici măcar o singură ocazie de care să se folosească. Dar acela care se împiedică de un colţ de piatră, se împiedică de o ocazie minunată.
Dacă se plânge că i-au lipsit oamenii, înseamnă că a lipsit oamenilor. Dacă se plânge că nu a fost copleşit de iubire înseamnă că se înşală asupra iubirii: ea nu este dar pe care să-l primeşti.
Ocazia de a iubi nu-ţi lipseşte. Poţi să devii soldatul unei regine. Regina nu trebuie să te cunoască pentru ca tu să fii copleşit. L-am văzut pe geometrul meu îndrăgostit de stele. El transforma în lege pentru spirit un fir de lumină. Era vehicul, drum şi trecere. Era albina unei stele în floare din care îşi extrăgea mierea. L-am văzut murind fericit din cauza câtorva semne şi figuri în care se transformase. La fel grădinarul grădinii mele, care a făcut să înflorească un trandafir necunoscut. Un geometru poate să lipsească stelelor. Un grădinar poate să lipsească grădinii. Dar nu duci lipsă nici de stele, nici de grădini, nici de pietre rotunde pe ţărmul mării. Nu-mi spune că eşti sărac. (p.508)

Nu-ţi pot elibera bucuriile pe care le ai în tine

Mi-a fost refuzată puterea, oricât de poetic ţi-aş vorbi despre ea, de a elibera bucuriile care se află păstrate în tine.(p.504)

Dacă sculptez un chip, mă transpun în el şi îl slujesc

Dacă judeci opera mea, aş vrea să vorbeşti despre ea fără a mă include în judecata ta. Căci dacă sculptez un chip, mă transpun în el şi îl slujesc. Şi nu el mă slujeşte pe mine. Şi, într-adevăr, accept până şi riscul morţii pentru a-mi termina creaţia.
Deci nu-ţi cruţa criticile din teama de a-mi răni vanitatea, căci nu există în mine vanitate. Vanitatea nu are sens, căci nu e vorba de mine, ci de acest chip.
Dar dacă opera mea te-a schimbat, aducându-ţi ceva nou, nu-ţi cruţa laudele din teama de a-mi ofensa modestia. Căci nu există în mine modestie. Era vorba de o tragere la ţintă al cărei sens ne domină, dar la care e bine să colaborăm. Eu - ca săgeată, tu - ca ţintă (p. 327)

Dacă nu există tentaţii, nu există fidelitate şi prieteni

Află că nu în van iubesc ceea ce stă sub ameninţare. Nu trebuie să regreţi că lucrurile preţioase sunt ameninţate. Căci tocmai în aceasta aflu eu o condiţie a calităţii lor. Îl iubesc pe prietenul care rămâne fidel în mijlocul tentaţiilor. Căci, dacă nu există tentaţii, nu există fidelitate şi prieteni. Şi accept ca unii dintre ei să se piardă, pentru a le da mai mult preţ celorlalţi. Îl iubesc pe soldatul curajos care stă nemişcat sub ploaia gloanţelor. Căci, dacă nu există curaj, nu voi mai avea soldaţi. Şi accept ca unii să moară pentru că astfel pun temelii nobleţei celorlalţi.

Iar dacă îmi aduci o comoară, vreau ca ea să fie atât de fragilă, încât vântul să mi-o poată cheltui.
Îmi place ca obrazul tânăr să fie ameninţat să îmbătrânească, iar ca surâsul, un cuvânt al meu să-l schimbe cu uşurinţă în lacrimi. (p. 285)

Prezenţă în absenţă

Dar văzându-te frământat de despărţire mai mult decât de orice alt rău, am vrut să te vindec şi să te învăţ ce înseamnă Prezenţa. Căci fântâna absentă este totuşi un gând mai plăcut pentru cel care moare de sete decât o lume fără fântâni. Şi chiar dacă eşti exilat pentru totdeauna, undeva departe, vei plânge auzind că ţi-a ars casa.
Cunosc prezenţe generoase, asemeni cele ale arborilor, care-şi întind departe ramurile pentru a vărsa umbra. Căci aparţin unui anumit loc şi-ţi voi arăta locuinţa ta.
Aminteşte-ţi gustul iubirii atunci când îţi săruţi soţia fiindcă lumina zorilor a redat culorile legumelor pe care le înalţi în piramidă pe spinarea măgarului tău, înainte de a pleca la drum, pentru a le vinde la târg. Femeia îţi surâde. Rămâne nemişcată în prag, gata ca şi tine pentru muncă, fiindcă-şi va mătura casa şi-şi va curăţa vasele şi-ţi va fierbe mâncarea, gândindu-se la tine, la plăcerea a cărei surpriză o plănuieşte, spunându-şi: "De nu s-ar întoarce mai repede, căci mi-ar strica plăcerea surprinzându-mă..." Nimic deci nu o desparte de tine, deşi, în aparenţă, tu ai plecat departe, iar ea doreşte să întârzii. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu tine, căci drumul tău va fi de folos casei, pe care trebuie s-o repari şi s-o înveseleşti. Te-ai gândit ca din câştig să cumperi un covor de lână fină, şi pentru soţie un colier de argint. Iată pentru ce cânţi mergând pe drum şi eşti pătruns de pacea iubirii, deşi în aparenţă te exilezi. Îţi clădeşti casa făcând paşi mărunţi şi ajutându-te de baston, îndemnându-ţi măgarul, aşezând încă o dată coşurile pe spinarea lui şi frecându-ţi ochii, căci e încă devreme... (p. 563)

Luptă, constrângere şi răbdare...

Dar pentru ca tu să fii liber, aşa cum e liber cântăreţul ce improvizează pe strune, nu trebuie să-ţi exersezi în primul rând degetele şi să te învăţ arta cântăreţului? Ceea ce e luptă, constrângere şi răbdare.
Şi pentru ca tu să fii liber asemenea celui care se caţără pe munte, nu trebuie să-ţi fi exersat muşchii, ceea ce e luptă, constrângere şi răbdare?
Şi pentru ca tu să fii liber, asemenea poetului, nu trebuie să-ţi fi exersat mintea şi să-ţi fi făurit stilul, ceea ce e luptă, constrângere şi răbdare?
***
Condiţiile fericirii nu sunt niciodată căutarea fericirii. Fericirea, după ce ai creat, îţi este acordată ca răsplată. Iar condiţiile fericirii sunt lupta, constrângerea şi răbdarea.
Condiţiile frumuseţii nu sunt niciodată căutare a frumuseţii. Frumuseţea, atunci când opera ta e încheiată, îţi este acordată pentru a te răsplăti. Şi condiţiile frumuseţii sunt luptă, constrângere şi răbdare.
Ca şi condiţiile libertăţii tale. Ele sunt daruri ale libertăţii. Libertatea, atunci când ai crescut ca om, este răsplată a acestui om, care dispune de un imperiu pentru a se exprima. Şi condiţiile libertăţii tale sunt luptă, constrângere şi răbdare. (p. 347)

CLII

Dacă te-am scos din valurile mării, te voi iubi mai mult, căci sunt răspunzător de viaţa ta. Sau dacă te-am vegheat şi te-am vindecat atunci când tu sufereai, sau dacă eşti bătrânul meu servitor care m-a asistat asemenea unei lămpi, sau paznicul turmelor mele. Şi voi veni să-ţi beau laptele de capră. Şi voi primi de la tine, iar tu vei dărui. Şi tu vei primi, şi eu voi dărui. Iar eu nu am nimic de spus aceluia care se declară egalul meu cu duşmănie şi nu vrea nici să depindă de mine, nici ca eu să depind de el. Nu-l iubesc decât pe cel a cărui moarte ar fi pentru mine sfâşietoare. (p. 376)

XXII

Căci, o dată mai mult, am aflat că logica ucide viaţa. Şi că nu conţine nimic prin ea însăşi...
Dar făcătorii de formule s-au înşelat asupra omului. Au confundat formula, care este umbră plată a cedrului, cu cedrul din volumul, greutatea şi culoarea lui, cu încărcătura sa de păsări şi frunzişul său, care nu s-ar putea exprima şi cuprinde în cuvinte firave...
Căci aceia confundă formula care desemnează cu obicetul desemnat.

IX

Nu inventa un imperiu în care totul să fie perfect. Căci bunul-gust este virtute a paznicilor de muzeu. Iar dacă dispreţuieşti prostul gust, nu vei avea nici pictură, nici dans, nici palate, nici grădini. Te vei preface dezgustat din teama de a munci prost pământul. Şi vei fi privat prin vidul perfecţiunii tale. Creează un imperiu în care totul să fie fervoare.

XVIII

Căci nu făureşte în marmură decât acela care n-are nimic de justificat şi imprimă marmurii puterea de a deştepta dragostea.

XXIII

E rău când inima o ia înaintea sufletului. Când sentimentul o ia înaintea spiritului. Astfel, în imperiul meu, am aflat că este mai uşor să uneşti oamenii prin sentiment, decât prin spiritul ce domină sentimentul. Fără îndoială, e semn că spiritul trebuie să devină sentiment, dar că nu există sentiment care să conteze în primul rând. Astfel am aflat că cel ce creează nu trebuie supus dorinţelor mulţimii. Căci însăşi creaţia sa trebuie să devină dorinţă a mulţimii. Mulţimea trebuie să primească spirit şi să schimbe ceea ce a primit în sentiment. Ea nu este decât un pântec. Hrana pe care-o primeşte trebuie s-o schimbe în farmec şi lumină.
Vecinul meu a făurit lumea fiindcă o simţea în inimă. Şi a făcut din poporul său un imn. Dar iată că poporul său se teme de singurătate şi de plimbarea pe munte, când acesta se desfăşoară sub picioare ca trena unui profet, iar acolo – de sfatul cu stelele, şi interogaţia glacială, şi liniştea dimprejur, şi această voce care vorbeşte şi nu vorbeşte decât în linişte. Şi cel care se întoarce de acolo revine hrănit de zei. Şi coboară tăcut şi grav, aducând mierea neştiută sub pelerină. Şi doar aceia vor aduce miere, care vor fi avut dreptul de a părăsi mulţimea. Şi mereu această miere va părea amară fiindcă, am spus-o, nimeni n-a cunoscut o împlinire veselă. Şi dacă vă ridic, înseamnă că vă scot din pielea voastră ca dintr-o teacă, pentru a vă îmbrăca, asemenea şarpelui, într-o piele nouă. Şi iată că acest cânt va deveni un imn, aşa cum văpaia unei păduri iese dintr-o scânteie. Dar omul care refuză acest cânt sau populaţia care interzice unuia dintre membrii săi să se despartă de ea pentru a se retrage pe munte ucide spiritul. Căci spaţiul în care spiritul îşi poate deschide aripile este liniştea.“ (p. 96)

CXLIII

Astfel mi-am dat tot mai mult seama că nu trebuia să-i asculţi pe oameni pentru a-i înţelege. Căci aici, sub ochii mei, în oraş, ei au foarte puţin conştiinţa oraşului. Se cred a fi arhitecţi, zidari, jandarmi, preoţi, ţesători de in, cred că-şi servesc interesele şi fericirea, şi nu-şi cunosc dragostea, aşa cum nu-şi simte dragostea cel care rătăceşte prin casă absorbit de greutăţile zilei. Ziua aparţine scenelor de familie. Dar noaptea, chiar dacă s-au certat, el îşi regăseşte dragostea, căci dragostea e mai puternică decât această zarvă de cuvinte. Şi omul se sprijină de pervazul ferestrei sub lumina stelelor, din nou răspunzător pentru cei care dorm, de pâinea de mâine, de somnul femeii care se află lângă el, atât de fragilă, delicată şi trecătoare. Dragostea nu se gândeşte. Ea există.
Dar această voce nu vorbeşte decât în linişte. Şi la fel şi casa ta, şi oraşul tău. Să se facă un calm extraordinar şi vei vedea zeii.
Nimeni nu va şti, în viaţa de peste zi, că e gata să moară. Şi îi vor părea de un patetism ridicol cuvintele care îi vor vorbi despre oraş altfel decât prin imaginea interesului său sau a fericirii sale, căci nu va şti că ele sunt efecte ale oraşului. Limbaj mărunt pentru o cauză prea mare.
Dar dacă te înalţi deasupra oraşului şi te retragi în timp pentru a-i urmări evoluţia, vei descoperi confuzia, egoismul, agitaţia oamenilor, încetul şi calmul mers al corăbiei. Căci, dacă vei reveni peste câteva secole pentru a vedea urma pe care au lăsat-o, o vei descoperi în sculpturile de piatră, în regulile cunoaşterii şi în templele care încă se vor înălţa deasupra nisipului. Lucrurile obişnuite se vor fi şters şi topit. Şi ceea ce ei numeau interes şi forinţă de fericire, vei înţelege că nu erau decât un reflex al unui lucru măreţ,
Omul face paşi înainte.
La fel armata mea, când face tabără. Mâine dimineaţă, în cuptorul vântului de nisip, am s-o arunc asupra duşmanului. Şi duşmanul va deveni pentru ea un creuzet în care se va topi. Şi sângele îi va curge şi-şi vor afla sfârşitul, dintr-o lovitură de sabie, mii de fericiri individuale de acum nimicite, mii de interese frustrate. Totuşi, armata mea nu va cunoaşte revolta, căci acţiunile sale sunt nu ale unui om, ci ale omului însuşi.
Şi, deşi ştiu că vor accepta mâine să moară, în timp ce mă plimb în seara aceasta cu paşi înceţi, în liniştea iubirii mele, printre corturi şi focuri de tabără, şi dacă îi ascult pe oameni vorbind, nu voi auzi glasul aceluia care acceptă moartea.
Dar vei auzi aici o glumă pentru versul tău strâmb. Dincolo se vor certa pentru o bucată de carne, Iar în acest grup vei auzi aruncându-se cuvinte despre conducătorul acestei armate care-ţi vor părea insulte. Iar dacă voi spune unuia dintre ei că e îmbătat de sacrificiu, îl vei auzi râzându-ţi în nas, căci te va găsi emfatic şi făcând prea puţin caz de el, căci în ochii tăi el este o persoană importantă, şi nu este intenţia lui şi nici de demnitatea lui să moară pentru caporal, care nu are calitatea de a primi un asemenea dar de la el. Şi totuşi, mâine va muri pentru caporalul lui.
Nicăieri nu vei întâlni acel chip impunător care să înfrunte moartea şi să se dăruiască morţii. Şi dacă ai ţinut seama de zarva cuvintelor, te vei întoarce la cortul tău, având pe buze gustul înfrângerii. Căci ei glumeau şi criticau războiul, şi-şi înjurau şefii. Şi desigur, i-ai văzut pe cei care spală puntea, pe cei care strâng velele şi pe cei care făuresc cuie, dar ţi-a scăpat, căci eşti miop şi nu vezi mai departe de vârful nasului, măreţia corăbiei. (p. 357)