Nu-ţi dai viaţa pentru semn, ci pentru garanţia semnului

Dacă vei lupta, nu împins de îndemnuri ale sufletului sau inimii tale, ci pentru motive care pot fi enunţate şi conţinute în întregime în enunţ, te voi renega.
Căci cuvintele tale nu sunt semn al vreunui lucru, aşa cum numele soţiei tale semnifică, dar nu conţine nimic. Nu poţi să raţionezi asupra unui nume, căci greutatea sa se află în altă parte. Şi nu-ţi va veni în gând să-mi spui: "Numele ei înseamnă că e frumoasă..."
Cum ai vrea deci ca un raţionament asupra vieţii să fie suficient prin el însuşi? Iar dacă dedesubtul lui se află ceva ca garanţie, se poate întâmpla ca această garanţie să devină mai plină de conţinut printr-un raţionament mai puţin strălucitor. Şi puţin mă interesează să compar fericirea formulelor. Viaţa este ceea ce este.
Dacă deci limbajul prin care-mi comunici îndemnurile tale este altceva decât un poem care să-mi aducă de la tine o notă profundă, dacă nu cuprinde nimic informulabil, te refuz.
Dacă-ţi schimbi felul de a fi nu pentru o imagine ce ţi-a apărut şi a întemeiat în tine o nouă iubire, ci pentru o uşoară tremurare de vânt ce nu poartă decât o logică sterilă şi fără greutate, te refuz.
Căci nu-ţi dai viaţa pentru semn, ci pentru garanţia semnului. Care poartă, dacă vrei s-o exprimi sau să începi  a o exprima, greutatea cărţilor din toate bibliotecile pământului. Căci ceea ce am surprins atât de simplu nu pot să enunţ. Fiindcă trebuie să fi făcut tu însuţi drum lung pentru a primi, în înţelesul său deplin, muntele poemului meu. Şi câte cuvinte, câţi ani în şir n-ar trebui să folosesc dacă aş vrea să aduc muntele înspre tine, care n-ai părăsit niciodată ţărmul mării?
Sau să-ţi aduc fântâna, dacă niciodată nu ţi-a fost sete şi nu ţi-ai strâns mâinile, ridicându-le în rugă, pentru a primi? Nu ţi-ar fi de folos să-ţi cânt despre fântâni: unde se află amintirile pe care le-aş pune în mişcare şi muşchii pe care i-ar redeştepta aceste amintiri?
Ştiu că nu trebuie să-ţi vorbesc mai întâi despre fântâni. Ci despre credinţă. Dar pentru ca limbajul meu să muşte şi să devină leac pentru mine şi pentru tine, trebuie să depun ceva în tine. Iată pentru ce, dacă doresc să te învăţ credinţa, te voi trimite mai întâi să urci munţii, astfel în cât să deştept în tine dorinţa pentru crestele cu stele. Te voi trimite să mori de sete în deşert, astfel încât fântânile să te încânte. Apoi te voi trimite şase luni să ciopleşti piatră, astfel încât soarele amiezii să te doboare. După care-ţi voi spune: "Cel pe care soarele amiezii l-a golit se va adăpa din tăcerea fântânilor eterne, după ce-a urcat, în taina nopţii, crestele cu stele".
Şi nu vei putea să negi, căci credinţa va exista pur şi simplu, aşa cum există melancolie în chipul pe care l-au sculptat.
Căci nu există limbaj sau act, ci două înfăţişări ale aceleiaşi divinităţi. Iată pentru ce numesc munca - rugă, iar meditaţia - muncă. (p. 224-226)

E rolul timpului care se scurge de a ne vindeca şi de a ne transforma în bucurie

... îndepărtându-mă de suferinţa lor, m-am rugat aşa:
"Doamne, este demn ca ei să-mi refuze leacurile false. Pe de altă parte, vaietele lor sunt lipsite de importanţă: eu sunt asemenea chirurgului care, vindecând carnea, o face să sufere. Cunosc rezervele de bucurie care se află ferecate în ei, deşi nu ştiu prin ce cuvinte le-aş putea elibera. Desigur, bucuria lor nu este pentru această clipă. Pentru a-şi elibera mierea, fructul trebuie mai întâi să se coacă. Noi trecem, în acest moment, prin ora sa de amărăciune. E rolul timpului care se scurge de a ne vindeca şi de a ne transforma în bucurie pentru slava Ta."
...
Nu poţi dispune de comorile de bucurie pecetluite în tine, astfel încât să le eliberezi înainte ca ora lor să sosească. Desigur, este vie plăcerea pe care o afli în jocul de şah atunci când victoria îţi încoronează gândirea, dar nu stă în puterea mea să-ţi dăruiesc această plăcere în afara ceremonialului jocului. (p. 498  499)

prezentul

A constri viitorul înseamnă a construi prezentul. Înseamnă a crea o dorinţă pentru ziua de astăzi. Care este astăzi înspre mâine. Şi nu o realitate a actelor care nu vor avea sens decât mâine. Căci dacă organismul tău se smulge din prezent, moare. (p. 296)

Cucerirea înseamnă a te clădi pe tine însuţi în tine şi prin tine

Alături de el, eu, regele lui, mă întorceam înspre oraş respirând acelaşi oraş ca şi el, în aparenţă, şi totuşi nu acelaşi. Şi mă gândeam: "Nu pot să-i demonstrez nimic din patetismul celor pe care le văd. Trebuie să-l convertesc şi să-l încarc nu cu aceste lucruri, căci el le priveşte, le respiră, le măsoară, le posedă ca şi mine, ci cu imaginea care este apariţie dincolo de de ele şi nod divin ce leagă lucrurile." Şi am înţeles că trebuia făcută distincţia între cucerire şi constrângere. A cuceri înseamnă a converti. A constrânge înseamnă a închide. Dacă te cuceresc, eliberez un om. Dacă te constrâng, îl strivesc. Cucerirea înseamnă a te clădi pe tine însuţi în tine şi prin tine. Constrângerea este grămada de pietre aliniate şi identice din care nu se va naşte nimic.
Şi mi-am dat seama că toţi oamenii trebuiau cuceriţi. Cei care vegheau şi cei care dormeau, cei care-şi făceau rondul şi cei care adăposteau acest rond. Cei care se bucurau pentru un nou-născut şi cei care plângeau pentru un mort. Cucerirea înseamnă a-ţi clădi armătura şi a-ţi deschide sufletul înspre proviziile pline. Căci există lacuri în care-ţi vei putea potoli setea, dacă ţi se arată drumul. Şi-mi voi instala divinităţile în tine, ca să te lumineze.
Şi, desigur, în copilărie, trebuie să fii cucerit, căci altfel te vei afla deja plămădit şi înăsprit, şi nu vei mai şti să înveţi un limbaj nou. (p. 286)

Femeia - o poartă care, deschizându-se, duce undeva

Doamne, aşa cum fac cu casa mea, Tu îmi dai femeia pentru a o însoţi şi a o descoperi...
Dacă o voi privi doar pentru ea însăşi, mă voi sătura curând şi voi căuta alta. Căci ea e mai puţin frumoasă decât alta sau mai aspră şi chiar dacă este perfectă în aparenţă, nu poate să-mi dea acel sunet de clopot a cărui nostalgie o încerc, nu ştie să spună: "Tu, stăpânul meu...", care pe buzele alteia ar fi muzică ce ţi-ar mişca inima.
Dormi liniştită în imperfecţiunea ta, femeie imperfectă! Nu mă izbesc de un zid, ci eşti o poartă care, deschizându-se, duce undeva. Nu eşti scop, răsplată sau bijuterie venerată pentru ea însăşi, de care m-aş sătura curând, ci eşti drum, vehicul şi convoi. Şi nu mă voi sătura niciodată de a mă împlini. (p. 524)

Dacă inventez o lume

Dacă inventez o lume şi te duc acolo pentru a ţi-o arăta, nu o vei vedea. Şi ai dreptate. Căci ea e falsă din punctul tău de vedere, iar tu îţi aperi cu raţiune adevărul. (p. 203)

Ţi-am spus despre rugăciune că este exerciţiu al dragostei, graţie tăcerii Domnului.

Ţi-am spus despre rugăciune că este exerciţiu al dragostei, graţie tăcerii Domnului.
Dacă ai fi aflat divinitatea, te-ai fi contopit cu ea aflându-ţi împlinirea. (p. 164)