Dar dacă nu te ating, te construiesc ca pe un templu. Şi te înalţ în lumină

M-am înşelat asupra prăzii, m-am înşelat în goana mea. Fugea atât de repede şi am oprit-o pentru a o face a mea… Şi, odată prinsă, nu mai există… Mi-am înţeles greşeala. Fusesem nebun ca acela care şi-a umplut ulciorul şi l-a închis în dulap, fiindcă-i plăcea cântecul fântânii…

Dar dacă nu te ating, te construiesc ca pe un templu. Şi te înalţ în lumină. Şi tăcerea ta închide în ea câmpiile. Iar eu te iubesc dincolo de mine sau de tine. Şi inventez imnuri pentru a-ţi celebra imperiul. Şi ochii ţi se închid, pleoape ale lumii.

Şi te ţin obosită, în braţele mele...

Nu eşti decât o treaptă în drumul meu spre eternitate. Eşti făcută pentru a fi arsă, consumată, dar nu pentru a te reţine…
...

Îmi place cel ce rezistă, cel care se închide şi tace, cel care se păstrează tare şi cu buzele pecetluite în chinuri, cel care a rezistat chinurilor dragostei. Cel care preferă şi care este nedrept că nu iubeşte. Cel care este asemenea unui turn redutabil, ce nu va fi niciodată cucerit… Căci urăsc uşurinţa. Si cel care nu se opune nu e om. Om fără ferment. (…)