Să nu crezi că e ușor să gândești prezentul

Să nu crezi că e ușor să gândești prezentul. Căci ți se va opune materia însăși de care trebuie să te folosești, în timp ce invențiile tale despre viitor nu ți se vor opune niciodată. Cel care se culcă în nisip în preajma unui puț secătuit, care se evaporă în soare, cât de ușor înaintează în visul său! Și cât de ușor poți să bei în vis, căci pașii tăi îți aduc apa ca niște sclavi tăcuți, și nu există spini care să te oprească. Dar la acest viitor fără dușmani nu se ajunge niciodată, iar tu te stingi, și nisipul își scrâșnește între dinți, și grădina, și fluviul bogat, și cântecul femeilor care-și spală pânza se cufundă încet în moarte. (p. 168)

Viitorul nu trebuie să-l prevezi, ci să-l îngădui

Numai prezentul îl poți pune în ordine. La ce bun să discuți despre ceea ce ai moștenit? Iar viitorul nu trebuie să-l prevezi, ci să-l îngădui.

Desfrâul este spaimă și disperare

Desfrâul l-am înțeles ca spaimă și disperare. Căci dacă lași să-ți scape totul din mâini înseamnă că ai renunțat să mai păstrezi. Și desfrâul nu e decât renunțare de a fi. Și ești deznădăjduit de aceste comori care, una după alte, mor irosite. Căci floarea se ofilește, dar devine sămânță pentru tine, iar tu, care vedeai floarea altfel decât ca o trecere, deznădăjduiești. Căci, îți spun, sedentarul nu e acela care iubește fata, apoi se căsătorește cu femeia, apoi leagănăcopilul, apoi îl instruiește, ci cel care ar vrea să se oprească la femeie și să se bucure de ea ca de un poem unic sau de o provizie, și acela descoperă repede vanitatea, căci nimic pe pământ nu e rezervor inepuizabil, și priveliștea întrezărită din vârful muntelui nu e decât construcție a victoriei tale. Atunci își repudiază femeia sau femeia își schimbă bărbatul, dezamăgită. Dar numai vanitatea lor e răspunzătoare de aceasta. Căci nu poți să iubești decât prin femeie, și nu femeia. Prin poem, și nu poemul. Prin priveliștea văzută din vârful muntelui. Iar desfrâul se naște din spaima de a nu reuși să fii. (p. 162)

Rugăciunea este un exercițiu al dragostei

Ți-am spus despre rugăciune că este un exercițiu al dragostei, grație tăcerii Domnului. Dacă ai fi aflat diinitatea, te-ai fi contopit cu ea aflându-ți împlinirea. Și de ce te-ai înălța pentru a deveni? Când acela se apleacă asupra ei, zidită în orgoliu ca într-un perete solid și cu neputință de a fi salvată, plângea cu deznădejde soarta oamenilor: „Doamne, spunea el, înțeleg și aștept lacrimile. Ele sunt ploaie în care se topește primejdia furtunii, destindere a orgoliului și iertare îngăduită.” (p. 160)

Atunci când dai, nu te neliniști să afli cui i-ai dat

Atunci când dai, nu te neliniști să afli cui i-ai dat. Căci ți se va spune: „Cutare nu merită acest dar”. Ca și cum ar fi vorba despre o marfă pe care o consumi. Cel care nu ți-ar folosi la nimic, prin darurile pe care i le-ai putea cere, îți poate fi de folos prin darurile pe care i le faci, căci prin el vei servi eternitatea. O știu bine cei care nu simt mila josnică pentru bolile plebei, dar își expun cu ușurință viața și își impun, fără a amâna, o sută de zile de marș preintre stânci, cu singurul scop de a vindeca ulcerația slugii slugilor lor. (p. 158)

Cel care-i iubește pe toți oamenii iubește infinit mai mult pe fiecare dintre ei

Îți voi vorbi despre fervoare. Căci va trebui să treci peste multe reproșuri. Femeia, de pildă, îți va reproșa mereu ceea ce dai în altă parte decât ei. Căci omul crede că tot ceea ce e dat undeva e furat din altă parte. Așa ne-au crescut uitarea Domnului și consumul mărfurilor. Căci ceea ce dai în realitate nu micșorează, ci, dimpotrivă, sporește bogățiile pe care le poți împărți. Astfel, cel care-i iubește pe toți oamenii iubește infinit mai mult pe fiecare dintre ei decât cel care nu-l iubește decât pe unul singur și întinde asupra complicelui său câmpul mizerabil al persoanei lui. (p. 158)

Măreția dragostei

Nu cunosc nimic măreț în afara războinicului care-și lasă armele pentru a legăna copilul sau a soțului care pleacă la război. Nu e vorba de o mișcare de la un adevăr la altul, ci de două adevăruri care n-au înțeles decât împreună. Faci dragoste ca războinic și faci război ca bărbat care iubește.
Căci, dacă cel care luptă nu e om, ci automat și mașină de lovit, unde e măreția războinicului? Nu mai este decât opera monstruoasă a unei insecte. Iar dacă cel care mângâie femeia nu e decât un animal liniștit în litiera sa, unde e măreția dragostei? (p. 155)

Femeia se jertfește pentru casa ei

Femeia se jertfește pentru casa ei. Și, desigur, e de dorit dragostea care face aroma casei și cântecul jetului de apă, și muzica ceainicului tăcut, și binecuvântarea copiilor când se întorc, cu ochii plini de liniștea serii. (p. 154)

În fața unei aurore boreale, ți-ai lăsa prietenul să doarmă?

Iar dacă mă întrebi: „Trebuie să-l trezesc pe acela, sau să-l las să doarmă și să fie fericit?” îți voi răspunde că nu știu nimic despre fericire. Dar în fața unei aurore boreale, ți-ai lăsa prietenul să doarmă? Nimeni nu trebuie să doarmă dacă o poate cunoaște. Și, desigur, acela își iubește somnul și se înfășoară în el. Totuși, smulge-l și aruncă-l afară, ca să se poată înălța. (p. 154)

Există oameni slabi, care nu se pot depăși

Există copaci slabi, pe care vântul nu-i întărește. Există oameni slabi, care nu se pot depăși. Dintr-o fericire mediocră fac propria fericire, după ce au ucis cea mai mare parte din ei. Se opresc într-un han pentru toată viața. S-au avortat pe ei înșiși. Ei numesc fericire trândăveala lângă puținătatea proviziilor lor. Resping dușmanul dinafară și dinăuntrul lor. Renunță să asculte vocea cerului, care e necesitate, căutare și sete inexprimabilă. (p. 153)

Înțelesul vieții este propria devenire

Doar acțiunea contează, căci ea este cea care dăinuie, și nu scopul, care nu e decât iluzie a călătorului ce merge din creastă în creastă, ca și cum scopul atins ar avea vreun sens.
De asemenea, nu există progres fără acceptare a ceea ce există. Și de la care pleci veșnic.
Nu cred în odihnă. Căci cel pe care un conflict îl frământă nu trebuie să caute o pace precară și de proastă calitate în acceptarea oarbă a unuia din cele două elemente ale conflictului. Crezi că cedrul ar câștiga evitând vântul? Vântul îl sfâșie, dar îl întărește.
Înțelept ar fi cel care ar ști să despartă binele de rău.
Cauți un înțeles vieții, când înțelesul este, în primul rând, propria devenire, și nu pacea mizerabilă pe care o dă uitarea conflictelor. Dacă ceva ți se opune și te face să suferi, continuă-ți creșterea, înseamnă că prinzi și te transformi. Fericită acea suferință care face să te naști din tine însuți: căci niciun adevăr nu se demonstrează și nu se atinge prin evidență. (p. 152)

Ziua de astăzi se naște din întreg trecutul tău

Dacă regreți rana primită, poți la fel de bine regreta că exiști sau că nu te-ai născut în altă epocă. Căci ziua de astăzi se naște din întreg trecutul tău. Ia trecutul așa cum este și nu muta munții. Nu te plânge de temelia ta, care este aceasta, și nu alta, căci virtutea unei temelii este, în primul rând, de a exista.  Ei sunt așa cum sunt. (p. 152)