Dacă sculptez un chip, mă transpun în el şi îl slujesc

Dacă judeci opera mea, aş vrea să vorbeşti despre ea fără a mă include în judecata ta. Căci dacă sculptez un chip, mă transpun în el şi îl slujesc. Şi nu el mă slujeşte pe mine. Şi, într-adevăr, accept până şi riscul morţii pentru a-mi termina creaţia.
Deci nu-ţi cruţa criticile din teama de a-mi răni vanitatea, căci nu există în mine vanitate. Vanitatea nu are sens, căci nu e vorba de mine, ci de acest chip.
Dar dacă opera mea te-a schimbat, aducându-ţi ceva nou, nu-ţi cruţa laudele din teama de a-mi ofensa modestia. Căci nu există în mine modestie. Era vorba de o tragere la ţintă al cărei sens ne domină, dar la care e bine să colaborăm. Eu - ca săgeată, tu - ca ţintă (p. 327)

Dacă nu există tentaţii, nu există fidelitate şi prieteni

Află că nu în van iubesc ceea ce stă sub ameninţare. Nu trebuie să regreţi că lucrurile preţioase sunt ameninţate. Căci tocmai în aceasta aflu eu o condiţie a calităţii lor. Îl iubesc pe prietenul care rămâne fidel în mijlocul tentaţiilor. Căci, dacă nu există tentaţii, nu există fidelitate şi prieteni. Şi accept ca unii dintre ei să se piardă, pentru a le da mai mult preţ celorlalţi. Îl iubesc pe soldatul curajos care stă nemişcat sub ploaia gloanţelor. Căci, dacă nu există curaj, nu voi mai avea soldaţi. Şi accept ca unii să moară pentru că astfel pun temelii nobleţei celorlalţi.

Iar dacă îmi aduci o comoară, vreau ca ea să fie atât de fragilă, încât vântul să mi-o poată cheltui.
Îmi place ca obrazul tânăr să fie ameninţat să îmbătrânească, iar ca surâsul, un cuvânt al meu să-l schimbe cu uşurinţă în lacrimi. (p. 285)

Prezenţă în absenţă

Dar văzându-te frământat de despărţire mai mult decât de orice alt rău, am vrut să te vindec şi să te învăţ ce înseamnă Prezenţa. Căci fântâna absentă este totuşi un gând mai plăcut pentru cel care moare de sete decât o lume fără fântâni. Şi chiar dacă eşti exilat pentru totdeauna, undeva departe, vei plânge auzind că ţi-a ars casa.
Cunosc prezenţe generoase, asemeni cele ale arborilor, care-şi întind departe ramurile pentru a vărsa umbra. Căci aparţin unui anumit loc şi-ţi voi arăta locuinţa ta.
Aminteşte-ţi gustul iubirii atunci când îţi săruţi soţia fiindcă lumina zorilor a redat culorile legumelor pe care le înalţi în piramidă pe spinarea măgarului tău, înainte de a pleca la drum, pentru a le vinde la târg. Femeia îţi surâde. Rămâne nemişcată în prag, gata ca şi tine pentru muncă, fiindcă-şi va mătura casa şi-şi va curăţa vasele şi-ţi va fierbe mâncarea, gândindu-se la tine, la plăcerea a cărei surpriză o plănuieşte, spunându-şi: "De nu s-ar întoarce mai repede, căci mi-ar strica plăcerea surprinzându-mă..." Nimic deci nu o desparte de tine, deşi, în aparenţă, tu ai plecat departe, iar ea doreşte să întârzii. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu tine, căci drumul tău va fi de folos casei, pe care trebuie s-o repari şi s-o înveseleşti. Te-ai gândit ca din câştig să cumperi un covor de lână fină, şi pentru soţie un colier de argint. Iată pentru ce cânţi mergând pe drum şi eşti pătruns de pacea iubirii, deşi în aparenţă te exilezi. Îţi clădeşti casa făcând paşi mărunţi şi ajutându-te de baston, îndemnându-ţi măgarul, aşezând încă o dată coşurile pe spinarea lui şi frecându-ţi ochii, căci e încă devreme... (p. 563)

Luptă, constrângere şi răbdare...

Dar pentru ca tu să fii liber, aşa cum e liber cântăreţul ce improvizează pe strune, nu trebuie să-ţi exersezi în primul rând degetele şi să te învăţ arta cântăreţului? Ceea ce e luptă, constrângere şi răbdare.
Şi pentru ca tu să fii liber asemenea celui care se caţără pe munte, nu trebuie să-ţi fi exersat muşchii, ceea ce e luptă, constrângere şi răbdare?
Şi pentru ca tu să fii liber, asemenea poetului, nu trebuie să-ţi fi exersat mintea şi să-ţi fi făurit stilul, ceea ce e luptă, constrângere şi răbdare?
***
Condiţiile fericirii nu sunt niciodată căutarea fericirii. Fericirea, după ce ai creat, îţi este acordată ca răsplată. Iar condiţiile fericirii sunt lupta, constrângerea şi răbdarea.
Condiţiile frumuseţii nu sunt niciodată căutare a frumuseţii. Frumuseţea, atunci când opera ta e încheiată, îţi este acordată pentru a te răsplăti. Şi condiţiile frumuseţii sunt luptă, constrângere şi răbdare.
Ca şi condiţiile libertăţii tale. Ele sunt daruri ale libertăţii. Libertatea, atunci când ai crescut ca om, este răsplată a acestui om, care dispune de un imperiu pentru a se exprima. Şi condiţiile libertăţii tale sunt luptă, constrângere şi răbdare. (p. 347)

CLII

Dacă te-am scos din valurile mării, te voi iubi mai mult, căci sunt răspunzător de viaţa ta. Sau dacă te-am vegheat şi te-am vindecat atunci când tu sufereai, sau dacă eşti bătrânul meu servitor care m-a asistat asemenea unei lămpi, sau paznicul turmelor mele. Şi voi veni să-ţi beau laptele de capră. Şi voi primi de la tine, iar tu vei dărui. Şi tu vei primi, şi eu voi dărui. Iar eu nu am nimic de spus aceluia care se declară egalul meu cu duşmănie şi nu vrea nici să depindă de mine, nici ca eu să depind de el. Nu-l iubesc decât pe cel a cărui moarte ar fi pentru mine sfâşietoare. (p. 376)

XXII

Căci, o dată mai mult, am aflat că logica ucide viaţa. Şi că nu conţine nimic prin ea însăşi...
Dar făcătorii de formule s-au înşelat asupra omului. Au confundat formula, care este umbră plată a cedrului, cu cedrul din volumul, greutatea şi culoarea lui, cu încărcătura sa de păsări şi frunzişul său, care nu s-ar putea exprima şi cuprinde în cuvinte firave...
Căci aceia confundă formula care desemnează cu obicetul desemnat.

IX

Nu inventa un imperiu în care totul să fie perfect. Căci bunul-gust este virtute a paznicilor de muzeu. Iar dacă dispreţuieşti prostul gust, nu vei avea nici pictură, nici dans, nici palate, nici grădini. Te vei preface dezgustat din teama de a munci prost pământul. Şi vei fi privat prin vidul perfecţiunii tale. Creează un imperiu în care totul să fie fervoare.

XVIII

Căci nu făureşte în marmură decât acela care n-are nimic de justificat şi imprimă marmurii puterea de a deştepta dragostea.