In acea noapte, in linistea iubirii mele, am vrut sa urc muntele, pentru a observa, o data mai mult, orasul, si prin ascensiunea mea l-am ferecat in liniste si nemiscare, dar m-am oprit la jumatatea drumului, din mila, caci auzeam plansete urcand pana la mine si voiam sa le inteleg.
Ele veneau de la animalele inchise in staule. Si de la animalele campului, si ale cerului, si de la animalele de la marginea apelor. Caci numai ele, intr-o caravana, sunt semn al vietii, caci vegetalele sunt lipsite de limbaj, iar omul, traind deja pe jumatate viata sufletului, a inceput sa se foloseasca de tacere. Pe acel mancat de cancer il vezi miscandu-si buzele si tacand, suferinta sa transformandu-se, mai presus de dezordinea carnii sale, in arbore spiritual ce-si infige ramurile si radacinile intr-un imperiu ce nu apartine lucrurilor, ci sensului lucrurilor. Iata pentru ce te inspaimanta mai tare suferinta tacuta decat aceea care striga. Suferinta tacuta umple camera. umple orasul. Si nu exista distanta de la care sa n-o poti auzi. Daca aceea pe care o iubesti sufera departe de tine si daca intr-adevar o iubesti, suferinta ei te va ajunge oriunde ai fi. (p. 376)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu