E rău când inima o ia înaintea sufletului. Când sentimentul o ia înaintea spiritului. Astfel, în imperiul meu, am aflat că este mai uşor să uneşti oamenii prin sentiment, decât prin spiritul ce domină sentimentul. Fără îndoială, e semn că spiritul trebuie să devină sentiment, dar că nu există sentiment care să conteze în primul rând. Astfel am aflat că cel ce creează nu trebuie supus dorinţelor mulţimii. Căci însăşi creaţia sa trebuie să devină dorinţă a mulţimii. Mulţimea trebuie să primească spirit şi să schimbe ceea ce a primit în sentiment. Ea nu este decât un pântec. Hrana pe care-o primeşte trebuie s-o schimbe în farmec şi lumină.
Vecinul meu a făurit lumea fiindcă o simţea în inimă. Şi a făcut din poporul său un imn. Dar iată că poporul său se teme de singurătate şi de plimbarea pe munte, când acesta se desfăşoară sub picioare ca trena unui profet, iar acolo – de sfatul cu stelele, şi interogaţia glacială, şi liniştea dimprejur, şi această voce care vorbeşte şi nu vorbeşte decât în linişte. Şi cel care se întoarce de acolo revine hrănit de zei. Şi coboară tăcut şi grav, aducând mierea neştiută sub pelerină. Şi doar aceia vor aduce miere, care vor fi avut dreptul de a părăsi mulţimea. Şi mereu această miere va părea amară fiindcă, am spus-o, nimeni n-a cunoscut o împlinire veselă. Şi dacă vă ridic, înseamnă că vă scot din pielea voastră ca dintr-o teacă, pentru a vă îmbrăca, asemenea şarpelui, într-o piele nouă. Şi iată că acest cânt va deveni un imn, aşa cum văpaia unei păduri iese dintr-o scânteie. Dar omul care refuză acest cânt sau populaţia care interzice unuia dintre membrii săi să se despartă de ea pentru a se retrage pe munte ucide spiritul. Căci spaţiul în care spiritul îşi poate deschide aripile este liniştea.“ (p. 96)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu