marți, 12 martie 2013

***

Atunci începe agonia, care nu este decât clătinare a unei conştiinţe, golită şi umplută mereu de valurile memoriei. Ele vin şi pleacă, întocmai ca fluxul şi refluxul, ducând şi aducând imagini, cioburi de amintiri, frânturi ale tuturor vocilor auzite. Revin, scăldând din nou algele inimii şi reînviind duioşii. Echinocţiul însă pregăteşte refuzul său hotărâtor, inima se goleşte, mareea şi amintirile sale se întorc la Dumnezeu. Desigur, am văzut oameni temându-se de moarte, fugind de ea. Dar pe cel ce moare nu l-am văzut niciodată înspăimântat.
Pentru ce deci i-aş compătimi? De ce mi-aş pierde timpul, plângându-le sfârşitul? Am cunoscut prea bine perfecţiunea morţilor. N-am întâlnit nimic mai uşor decât moartea acelei prizoniere care, atunci când am văzut-o, începuse deja să moară, respirând încet şi ascunzându-şi tusea în cearşaf, asemenea unei gazele la capătul cursei, chinuindu-se deja, dar ignorând aceasta, pentru că îi plăcea să zâmbească. Iar surâsul ei era adiere deasupra unui râu, amintire a unui vis, urmă lăsată de o lebădă, din ce în ce mai pură, mai preţioasă, mai greu de reţinut, ajungând în cele din urmă la o linie simplă şi neprihănită, atunci când lebăd şi-a luat zborul. Mi-amintesc, de asemenea, de moartea tatălui meu. A tatălui meu, împlinit şi preschimbat în piatră. Se spune că părul asasinului s-a albit atunci când pumnalul, în loc să goleascăun trup trecător, l-a umplut cu asemenea măreţie. Ucigaşul, ascuns în camera regală, faţă în faţă nu cu victima sa, ci cu granitul uriaş al unui sarcofag, prins în capcana unei tăceri a cărei cauză era el însuşi, a fost găsit în zorii posternându-se în faţa nemişcării mortului.
Astfel, tatăl meu, pe care un regicid l-a trimis ditr-odată în eternitate, a oprit în loc, atunci când şi-a dat ultima suflare, şi suflarea celorlalţi, pentru trei zile. Limbile nu s-au dezlegat, iar umerii nu s-au îndreptat decât după ce l-au dus în pământ.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu