"De prea multe or am văzut mila rătăcindu-se. Noi însă, cei care-i guvernăm pe oameni, am învăţat să privim în inimile lor şi să nu acordăm grija noastră decât celor demni de atenţie. Refuz să am milă faţă de rănile ostentative ce frământă inimile femeilor, aşa cum o refuz morţilor şi muribunzilor – şi ştiu pentru ce.
A fost o vreme, în tinereţea mea, când îmi era milă de cerşetori şi de rănile lor, când plăteam pentru ei tămăduitori şi cumpăram leacuri – caravanele îmi aduceau dintr-o insulă unguente cu amestec de aur, care refăceau pielea deasupra rănii deschise. Am făcut aceasta până în ziua în care am înţeles că ţineau la duhoarea lor ca la un lux rar, căci i-am surprins zgâriindu-se şi mânjindu-se cu bălegar, asemenea acelora care îngraşă pământul pentru a-i extrage seva întreagă. Îşi arătau cu mândrie unul altuia putreziciunea, fălindu-se cu ofrandele primite, fiindcă acela care câştiga cel mai mult egala în proprii ochi pe marele preot care slujeşte celui mai frumos idol. Nu primeau să-l consulte pe medicul meu decât în speranţa că şancrul lor îl va surprinde prin pestilenţa şi dimensiunile lui şi-şi agitau ciotul ca pentru a ocupa mai mult loc în lume. Şi primeau îngrijirile ca pe un omagiu, oferindu-şi membrele abluţiunilor care-i flatau; de îndată ce răul era vindecat, se regăseau lipsiţi de importanţă, nemaihrănind nimic din ei înşişi, inutili, şi încercau să reînvie acel ulcer care trăia în ei.
Împodobiţi din nou cu putreziciunea lor, mândri şi găunoşi, reluau drumul caravanelor cu talgerul în mână, cerşind în numele dumnezeului lor murdar."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu