marți, 12 martie 2013

***

Atunci începe agonia, care nu este decât clătinare a unei conştiinţe, golită şi umplută mereu de valurile memoriei. Ele vin şi pleacă, întocmai ca fluxul şi refluxul, ducând şi aducând imagini, cioburi de amintiri, frânturi ale tuturor vocilor auzite. Revin, scăldând din nou algele inimii şi reînviind duioşii. Echinocţiul însă pregăteşte refuzul său hotărâtor, inima se goleşte, mareea şi amintirile sale se întorc la Dumnezeu. Desigur, am văzut oameni temându-se de moarte, fugind de ea. Dar pe cel ce moare nu l-am văzut niciodată înspăimântat.
Pentru ce deci i-aş compătimi? De ce mi-aş pierde timpul, plângându-le sfârşitul? Am cunoscut prea bine perfecţiunea morţilor. N-am întâlnit nimic mai uşor decât moartea acelei prizoniere care, atunci când am văzut-o, începuse deja să moară, respirând încet şi ascunzându-şi tusea în cearşaf, asemenea unei gazele la capătul cursei, chinuindu-se deja, dar ignorând aceasta, pentru că îi plăcea să zâmbească. Iar surâsul ei era adiere deasupra unui râu, amintire a unui vis, urmă lăsată de o lebădă, din ce în ce mai pură, mai preţioasă, mai greu de reţinut, ajungând în cele din urmă la o linie simplă şi neprihănită, atunci când lebăd şi-a luat zborul. Mi-amintesc, de asemenea, de moartea tatălui meu. A tatălui meu, împlinit şi preschimbat în piatră. Se spune că părul asasinului s-a albit atunci când pumnalul, în loc să goleascăun trup trecător, l-a umplut cu asemenea măreţie. Ucigaşul, ascuns în camera regală, faţă în faţă nu cu victima sa, ci cu granitul uriaş al unui sarcofag, prins în capcana unei tăceri a cărei cauză era el însuşi, a fost găsit în zorii posternându-se în faţa nemişcării mortului.
Astfel, tatăl meu, pe care un regicid l-a trimis ditr-odată în eternitate, a oprit în loc, atunci când şi-a dat ultima suflare, şi suflarea celorlalţi, pentru trei zile. Limbile nu s-au dezlegat, iar umerii nu s-au îndreptat decât după ce l-au dus în pământ.

Arată-mi-Te, Doamne, căci totul e pierdut atunci când pierdută e dragostea pentru Tine

Şi m-a cuprins dorul de moarte:
"Dă-mi pacea staulului, Îi spuneam Domnului, a lucrurilor bine orânduite, a recoltelor aşezate în hambare. Lasă-mă să fiu, după ce-mi voi fi încheiat devenirea. Sunt obosit de doliul inimii mele, de atâtea ori încercat. Sunt prea bătrân pentru a reîncepe să cresc prin toate vremurile mele. Am pierdut, unul după altul, toţi prietenii şi duşmanii mei, iar pe drumul plăcerilor mele triste s-a făcut lumină. M-am îndepărtat, m-am întors, am privit; am regăsit oamenii în jurul viţelului de aur, nu interesaţi, ci stupizi. Copiii care se nasc astăzi îmi sunt mai străini decât barbarii fără religie. Sunt împovărat de comori inutile, ca de o muzică ce niciodată nu va mai fi înţeleasă.
Mi-am început opera cu securea tăietorului de lemne în mână, îmbătat de cântul arborilor. Pentru a fi drept, trebuie să te închizi într-un turn. Dar acum, când i-am privit pe oameni prea de aproape, mă simt obosit.
Arată-mi-Te, Doamne, căci totul e pierdut atunci când pierdută e dragostea pentru Tine." (p. 204)

duminică, 10 martie 2013

Fericirea nu e o provizie

Si astfel am facut un pas in cunoasterea fericirii si am acceptat sa o privesc ca pe o problema. Caci ea imi parea a fi fruct al unui ceremonial ce creeaza un suflet fericit, si nu dar steril de obiecte zadarnice. Caci nu e posibil sa dai oamenilor fericirea ca pe o provizie. Acelor refugiati berberi tatal meu nu putea sa le dea nimic care i-ar fi putut face fericiti, in timp ce eu am vazut, in deserturile cele mai aspre si in saracia cea mai cumplta, oameni a caror bucurie era stralucitoare
Dar sa nu-ti inchipui ca eu am putut sa cred, chiar si un singur moment, ca fericirea ta se va naste din singuratate, din gol si din saracie. Caci ele pot, la fel de bine, sa te duca la disperare. Dar ti-l arat, ca fiind impresionant, exemplul care deosebeste atat de bine fericirea oamenilor de calitatea proviziilor ce le sunt date si supune atat de perfect aparitia fericirii calitatii ceremonialului.
Si desi experienta m-a invatat ca oamenii fericiti se intalnesc in mai mare proportie in deserturi, manastiri si sacrificii decat intre sedentarii oazelor fertile sau ai insulelor crezute a fi fericite, nu am conchis, ceea ce ar fi fost stupid, ca hrana de buna calitate se opune calitatii fericirii, ci doar ca acolo unde bunurile sunt innumar mai mare, sunt oferite oamenilor mai multe sanse de a se insela asupra naturii bucuriilor lor, caci ele par, intr-adevar, a-si afla izvorul in obiecte, cand, de fapt, ei nu le afla decat in intelesul pe care il iau lucrurile intr-un anume imperiu sau domeniu. Astfel, e posibil ca in prosperitate sa se insele mai usor si sa  alerge dupa bogatii zadarnice.
Pe cand cei din desert sau manastire, neposedand nimic, stiu cu claritate de unde vin bucuriile si salveaza cu mai multa usurinta izvorul fervorii lor.
Inca o data, aici, ma gandesc la dusmanul care iti aduce moartea sau te inalta. Caci, daca, recunoscandu-i adevaratul izvor ai sti sa-ti salvezi fericirea in insula fericita sau in oaza, omul care se va naste va fi, fara indoiala, si mai impunator, asa cum dintr-un instrument cumai multe coarde poti spera sa obtii un sunet mai bogat  decat dintr-un instrument cu o singura coarda... (p. 346)

vineri, 8 martie 2013

Daca cea pe care o iubesti sufera departe de tine...

In acea noapte, in linistea iubirii mele, am vrut sa urc muntele, pentru a observa, o data mai mult, orasul, si prin ascensiunea mea l-am ferecat in liniste si nemiscare, dar m-am oprit la jumatatea drumului, din mila, caci auzeam plansete urcand pana la mine si voiam sa le inteleg.
Ele veneau de la animalele inchise in staule. Si de la animalele campului, si ale cerului, si de la animalele de la marginea apelor. Caci numai ele, intr-o caravana, sunt semn al vietii, caci vegetalele sunt lipsite de limbaj, iar omul, traind deja pe jumatate viata sufletului, a inceput sa se foloseasca de tacere. Pe acel mancat de cancer il vezi miscandu-si buzele si tacand, suferinta sa transformandu-se, mai presus de dezordinea carnii sale, in arbore spiritual ce-si infige ramurile si radacinile intr-un imperiu ce nu apartine lucrurilor, ci sensului lucrurilor. Iata pentru ce te inspaimanta mai tare suferinta tacuta decat aceea care striga. Suferinta tacuta umple camera. umple orasul. Si nu exista distanta de la care sa n-o poti auzi. Daca aceea pe care o iubesti sufera departe de tine si daca intr-adevar o iubesti, suferinta ei te va ajunge oriunde ai fi. (p. 376)

miercuri, 6 martie 2013

Eu sunt obişnuinţa care împlineşte fructul...

Dragostea trebuie să-şi găsească un obiect. Eu îl salvez doar pe cel care iubeşte ceea ce există şi care poate fi mulţumit.
Iată pentru ce înlănţuiesc femeia în căsătorie şi ordon să fie lapidate cele adultere. Desigur, îi înţeleg setea şi înţeleg cât de intensă e prezenţa pe care o doreşte! O înţeleg, văzând-o, în seara care îngăduie speranţa în miracole, sprijinindu-se pe terasă, cuprinsă din toate părţile de oceanul zărilor şi pradă, ca unui călău solitar, durerii de a fi tandră.
O simt palpitând, aruncată aici, aidoma unei stridii de nisip, şi aşteptând mantia albastră a cavalerului ca pe plenitudinea valului mării. Chemarea sa o aruncă nopţii întregi. Oricine s-ar ivi i-ar împlini dorinţa. Va trece însă zadarnic din mantie în mantie, pentru că nu există bărbat care să o mulţumească. Un râu cheamă la fel, pentru a se împrospăta, scurgerea valurilor mării, iar valurile se succedă veşnic şi se consumă unul după celălalt.
La ce bun să îngădui schimbarea soţului: cel care iubeşte doar apropierea dragostei nu va cunoaşte niciodată întâlnirea cu ea...
O salvez doar pe aceea care se poate rândui şi împlini în jurul curţii sale interioare, la fel cum cedrul se clădeşte în jurul seminţei sale şi-şi găseşte rod în propriile limite. O salvez pe aceea care nu iubeşte primăvara, ci înfăţişarea unei anume flori în care primăvara s-a închis, care nu iubeşte dragostea, ci pe cel în care dragostea se întruchipează. Iată de ce veghez asupra acestei femei care se risipeşte. Aşez în jurul ei, ca pe nişte oprelişti, lampa de încălzit, ceainicul şi farfuria de aramă, astfel încât, puţin câte puţin, dincolo de aceste obiecte, să descopere un obraz familiar, un surâs care nu aparţine decât acestui loc. Atunci copilul va plânge pentru a fi alăptat, degetele-i vor fi atrase de lâna de tors, iar jăratecul îi va cere din nou să fie aţâţat. Din această clipă, va fi redată căminului ei. Căci eu construiesc urna în jurul parfumului, pentru ca parfumul să rămână în ea.
Eu sunt obişnuinţa care împlineşte fructul. Sunt cel care constrânge femeia să prindă chip şi să existe, astfel încât, mai târziu, să aduc Domnului, în numele ei, nu un zâmbet slab risipit în vânt, ci o anume pasiune, tandreţe, suferinţă... (p. 14)