Dacă vei lupta, nu împins de îndemnuri ale sufletului sau inimii tale, ci pentru motive care pot fi enunţate şi conţinute în întregime în enunţ, te voi renega.
Căci cuvintele tale nu sunt semn al vreunui lucru, aşa cum numele soţiei tale semnifică, dar nu conţine nimic. Nu poţi să raţionezi asupra unui nume, căci greutatea sa se află în altă parte. Şi nu-ţi va veni în gând să-mi spui: "Numele ei înseamnă că e frumoasă..."
Cum ai vrea deci ca un raţionament asupra vieţii să fie suficient prin el însuşi? Iar dacă dedesubtul lui se află ceva ca garanţie, se poate întâmpla ca această garanţie să devină mai plină de conţinut printr-un raţionament mai puţin strălucitor. Şi puţin mă interesează să compar fericirea formulelor. Viaţa este ceea ce este.
Dacă deci limbajul prin care-mi comunici îndemnurile tale este altceva decât un poem care să-mi aducă de la tine o notă profundă, dacă nu cuprinde nimic informulabil, te refuz.
Dacă-ţi schimbi felul de a fi nu pentru o imagine ce ţi-a apărut şi a întemeiat în tine o nouă iubire, ci pentru o uşoară tremurare de vânt ce nu poartă decât o logică sterilă şi fără greutate, te refuz.
Căci nu-ţi dai viaţa pentru semn, ci pentru garanţia semnului. Care poartă, dacă vrei s-o exprimi sau să începi a o exprima, greutatea cărţilor din toate bibliotecile pământului. Căci ceea ce am surprins atât de simplu nu pot să enunţ. Fiindcă trebuie să fi făcut tu însuţi drum lung pentru a primi, în înţelesul său deplin, muntele poemului meu. Şi câte cuvinte, câţi ani în şir n-ar trebui să folosesc dacă aş vrea să aduc muntele înspre tine, care n-ai părăsit niciodată ţărmul mării?
Sau să-ţi aduc fântâna, dacă niciodată nu ţi-a fost sete şi nu ţi-ai strâns mâinile, ridicându-le în rugă, pentru a primi? Nu ţi-ar fi de folos să-ţi cânt despre fântâni: unde se află amintirile pe care le-aş pune în mişcare şi muşchii pe care i-ar redeştepta aceste amintiri?
Ştiu că nu trebuie să-ţi vorbesc mai întâi despre fântâni. Ci despre credinţă. Dar pentru ca limbajul meu să muşte şi să devină leac pentru mine şi pentru tine, trebuie să depun ceva în tine. Iată pentru ce, dacă doresc să te învăţ credinţa, te voi trimite mai întâi să urci munţii, astfel în cât să deştept în tine dorinţa pentru crestele cu stele. Te voi trimite să mori de sete în deşert, astfel încât fântânile să te încânte. Apoi te voi trimite şase luni să ciopleşti piatră, astfel încât soarele amiezii să te doboare. După care-ţi voi spune: "Cel pe care soarele amiezii l-a golit se va adăpa din tăcerea fântânilor eterne, după ce-a urcat, în taina nopţii, crestele cu stele".
Şi nu vei putea să negi, căci credinţa va exista pur şi simplu, aşa cum există melancolie în chipul pe care l-au sculptat.
Căci nu există limbaj sau act, ci două înfăţişări ale aceleiaşi divinităţi. Iată pentru ce numesc munca - rugă, iar meditaţia - muncă. (p. 224-226)
