Doamne, aşa cum fac cu casa mea, Tu îmi dai femeia pentru a o însoţi şi a o descoperi...
Dacă o voi privi doar pentru ea însăşi, mă voi sătura curând şi voi căuta alta. Căci ea e mai puţin frumoasă decât alta sau mai aspră şi chiar dacă este perfectă în aparenţă, nu poate să-mi dea acel sunet de clopot a cărui nostalgie o încerc, nu ştie să spună: "Tu, stăpânul meu...", care pe buzele alteia ar fi muzică ce ţi-ar mişca inima.
Dormi liniştită în imperfecţiunea ta, femeie imperfectă! Nu mă izbesc de un zid, ci eşti o poartă care, deschizându-se, duce undeva. Nu eşti scop, răsplată sau bijuterie venerată pentru ea însăşi, de care m-aş sătura curând, ci eşti drum, vehicul şi convoi. Şi nu mă voi sătura niciodată de a mă împlini. (p. 524)
