XXIII

E rău când inima o ia înaintea sufletului. Când sentimentul o ia înaintea spiritului. Astfel, în imperiul meu, am aflat că este mai uşor să uneşti oamenii prin sentiment, decât prin spiritul ce domină sentimentul. Fără îndoială, e semn că spiritul trebuie să devină sentiment, dar că nu există sentiment care să conteze în primul rând. Astfel am aflat că cel ce creează nu trebuie supus dorinţelor mulţimii. Căci însăşi creaţia sa trebuie să devină dorinţă a mulţimii. Mulţimea trebuie să primească spirit şi să schimbe ceea ce a primit în sentiment. Ea nu este decât un pântec. Hrana pe care-o primeşte trebuie s-o schimbe în farmec şi lumină.
Vecinul meu a făurit lumea fiindcă o simţea în inimă. Şi a făcut din poporul său un imn. Dar iată că poporul său se teme de singurătate şi de plimbarea pe munte, când acesta se desfăşoară sub picioare ca trena unui profet, iar acolo – de sfatul cu stelele, şi interogaţia glacială, şi liniştea dimprejur, şi această voce care vorbeşte şi nu vorbeşte decât în linişte. Şi cel care se întoarce de acolo revine hrănit de zei. Şi coboară tăcut şi grav, aducând mierea neştiută sub pelerină. Şi doar aceia vor aduce miere, care vor fi avut dreptul de a părăsi mulţimea. Şi mereu această miere va părea amară fiindcă, am spus-o, nimeni n-a cunoscut o împlinire veselă. Şi dacă vă ridic, înseamnă că vă scot din pielea voastră ca dintr-o teacă, pentru a vă îmbrăca, asemenea şarpelui, într-o piele nouă. Şi iată că acest cânt va deveni un imn, aşa cum văpaia unei păduri iese dintr-o scânteie. Dar omul care refuză acest cânt sau populaţia care interzice unuia dintre membrii săi să se despartă de ea pentru a se retrage pe munte ucide spiritul. Căci spaţiul în care spiritul îşi poate deschide aripile este liniştea.“ (p. 96)

CXLIII

Astfel mi-am dat tot mai mult seama că nu trebuia să-i asculţi pe oameni pentru a-i înţelege. Căci aici, sub ochii mei, în oraş, ei au foarte puţin conştiinţa oraşului. Se cred a fi arhitecţi, zidari, jandarmi, preoţi, ţesători de in, cred că-şi servesc interesele şi fericirea, şi nu-şi cunosc dragostea, aşa cum nu-şi simte dragostea cel care rătăceşte prin casă absorbit de greutăţile zilei. Ziua aparţine scenelor de familie. Dar noaptea, chiar dacă s-au certat, el îşi regăseşte dragostea, căci dragostea e mai puternică decât această zarvă de cuvinte. Şi omul se sprijină de pervazul ferestrei sub lumina stelelor, din nou răspunzător pentru cei care dorm, de pâinea de mâine, de somnul femeii care se află lângă el, atât de fragilă, delicată şi trecătoare. Dragostea nu se gândeşte. Ea există.
Dar această voce nu vorbeşte decât în linişte. Şi la fel şi casa ta, şi oraşul tău. Să se facă un calm extraordinar şi vei vedea zeii.
Nimeni nu va şti, în viaţa de peste zi, că e gata să moară. Şi îi vor părea de un patetism ridicol cuvintele care îi vor vorbi despre oraş altfel decât prin imaginea interesului său sau a fericirii sale, căci nu va şti că ele sunt efecte ale oraşului. Limbaj mărunt pentru o cauză prea mare.
Dar dacă te înalţi deasupra oraşului şi te retragi în timp pentru a-i urmări evoluţia, vei descoperi confuzia, egoismul, agitaţia oamenilor, încetul şi calmul mers al corăbiei. Căci, dacă vei reveni peste câteva secole pentru a vedea urma pe care au lăsat-o, o vei descoperi în sculpturile de piatră, în regulile cunoaşterii şi în templele care încă se vor înălţa deasupra nisipului. Lucrurile obişnuite se vor fi şters şi topit. Şi ceea ce ei numeau interes şi forinţă de fericire, vei înţelege că nu erau decât un reflex al unui lucru măreţ,
Omul face paşi înainte.
La fel armata mea, când face tabără. Mâine dimineaţă, în cuptorul vântului de nisip, am s-o arunc asupra duşmanului. Şi duşmanul va deveni pentru ea un creuzet în care se va topi. Şi sângele îi va curge şi-şi vor afla sfârşitul, dintr-o lovitură de sabie, mii de fericiri individuale de acum nimicite, mii de interese frustrate. Totuşi, armata mea nu va cunoaşte revolta, căci acţiunile sale sunt nu ale unui om, ci ale omului însuşi.
Şi, deşi ştiu că vor accepta mâine să moară, în timp ce mă plimb în seara aceasta cu paşi înceţi, în liniştea iubirii mele, printre corturi şi focuri de tabără, şi dacă îi ascult pe oameni vorbind, nu voi auzi glasul aceluia care acceptă moartea.
Dar vei auzi aici o glumă pentru versul tău strâmb. Dincolo se vor certa pentru o bucată de carne, Iar în acest grup vei auzi aruncându-se cuvinte despre conducătorul acestei armate care-ţi vor părea insulte. Iar dacă voi spune unuia dintre ei că e îmbătat de sacrificiu, îl vei auzi râzându-ţi în nas, căci te va găsi emfatic şi făcând prea puţin caz de el, căci în ochii tăi el este o persoană importantă, şi nu este intenţia lui şi nici de demnitatea lui să moară pentru caporal, care nu are calitatea de a primi un asemenea dar de la el. Şi totuşi, mâine va muri pentru caporalul lui.
Nicăieri nu vei întâlni acel chip impunător care să înfrunte moartea şi să se dăruiască morţii. Şi dacă ai ţinut seama de zarva cuvintelor, te vei întoarce la cortul tău, având pe buze gustul înfrângerii. Căci ei glumeau şi criticau războiul, şi-şi înjurau şefii. Şi desigur, i-ai văzut pe cei care spală puntea, pe cei care strâng velele şi pe cei care făuresc cuie, dar ţi-a scăpat, căci eşti miop şi nu vezi mai departe de vârful nasului, măreţia corăbiei. (p. 357)