___

Am văzut femei plângându-i pe războinicii căzuţi. Dar noi suntem cei care le-am înşelat! I-ai văzut vreodată pe supravieţuitori întorcându-se acasă mândri şi zgomotoşi, şi aducând moartea celorlalţi ca pe o cauţiune a riscului acceptat, moarte pe care o descriu înspăimântătoare, fiindcă li s-ar fi putut întâmpla şi lor? Chiar şi eu, în tinereţea mea, iubeam această aureolă a loviturilor de sabie primite de alţii. Mă făleam cu tovarăşii mei morţi şi cu teribila lor disperare. Cel ales de moarte însă, vomându-şi sângele şi ţinându-şi măruntaiele în mână, este singurul care descoperă adevărul – şi anume, că nu există o oroare a morţii. Propriul trup îi pare de-acum un instrument zadarnic, care a încetat a-l mai servi şi pe care-l aruncă. Un trup ciopârţit, care apare în toată slăbiciunea sa. Dacă acestui trup îi e sete, muribundul nu vede în aceasta decât un nou prilej de a-i fi sete, prilej de care ar trebui să fie izbăvit. Devin inutile toate bunurile ce serveau la a împodobi, a hrăni, a cinsti această carne pe jumătate străină, care nu mai e decât proprietate domestică, asemenea măgarului legat de ţăruşul său.

***

L-am văzut pe rănitul bicisnic, cel care ar fi urlat după ajutor în preajma unui pericol fără importanţă, pentru ca apoi, într-adevăr lovit fără speranţă, să respingă din partea celorlalţi orice asistenţă, dacă i se părea că aceasta i-ar fi pus pe tovarăşii lui în pericol. Preamărim o asemenea abnegaţie. Eu însă n-am găsit în ea decât un semn discret de dispreţ. L-am văzut pe cel care-şi împarte plosca, atunci când deja se usucă la soare, sau merindele, atunci când, după o foamete îndelungată, ele nu-i mai sunt de folos. Şi face aceasta în primul rând pentru că nu le mai simte nevoia şi, plin de o regală ignoranţă, lasă celorlalţi acest os de ros.

***

A fost o vreme, de asemenea, când îmi era milă de morţi, credeam că acela pe care-l sacrificam în deşert se cufunda într-o singurătate deznădăjduită, fără a-mi da încă seama că nu există singurătate pentru cei care mor. Am văzut însă egoistul sau avarul, cel care striga atât de tare împotriva oricărei spolieri, trăindu-şi ultimele clipe şi rugând să fie strânşi în jurul lui obişnuiţii casei, împărţindu-le bunurile sale cu o echitate dispreţuitoare, aşa cum împarţi unor copii jucării inutile.

I

"De prea multe or am văzut mila rătăcindu-se. Noi însă, cei care-i guvernăm pe oameni, am învăţat să privim în inimile lor şi să nu acordăm grija noastră decât celor demni de atenţie. Refuz să am milă faţă de rănile ostentative ce frământă inimile femeilor, aşa cum o refuz morţilor şi muribunzilor – şi ştiu pentru ce.

A fost o vreme, în tinereţea mea, când îmi era milă de cerşetori şi de rănile lor, când plăteam pentru ei tămăduitori şi cumpăram leacuri – caravanele îmi aduceau dintr-o insulă unguente cu amestec de aur, care refăceau pielea deasupra rănii deschise. Am făcut aceasta până în ziua în care am înţeles că ţineau la duhoarea lor ca la un lux rar, căci i-am surprins zgâriindu-se şi mânjindu-se cu bălegar, asemenea acelora care îngraşă pământul pentru a-i extrage seva întreagă. Îşi arătau cu mândrie unul altuia putreziciunea, fălindu-se cu ofrandele primite, fiindcă acela care câştiga cel mai mult egala în proprii ochi pe marele preot care slujeşte celui mai frumos idol. Nu primeau să-l consulte pe medicul meu decât în speranţa că şancrul lor îl va surprinde prin pestilenţa şi dimensiunile lui şi-şi agitau ciotul ca pentru a ocupa mai mult loc în lume. Şi primeau îngrijirile ca pe un omagiu, oferindu-şi membrele abluţiunilor care-i flatau; de îndată ce răul era vindecat, se regăseau lipsiţi de importanţă, nemaihrănind nimic din ei înşişi, inutili, şi încercau să reînvie acel ulcer care trăia în ei.

Împodobiţi din nou cu putreziciunea lor, mândri şi găunoşi, reluau drumul caravanelor cu talgerul în mână, cerşind în numele dumnezeului lor murdar."